A pleca în căutarea "binelui" schimbă iremediabil oamenii. Călătoriile şi experienţele trăite influenţează comportamentele, modifică aşteptările, sporesc suspiciunile. De obicei, femeile rămase acasă participă la aceste schimbări. Aşteptările lungi, incertitudinile cotidiene, sărăcia, nevoia de protecţie le împing către acceptarea unor lucruri pe care altfel poate nu le-ar accepta. Relaţia dintre cel care pleacă şi cel care rămîne este strict reglementată de pravilă. Prima obligaţie a soţului este aceea "de a lăsa de cheltuială" soţiei şi copiilor sau de a trimite, cînd are posibilitatea, o sumă de bani necesară supravieţuirii. Acestei obligaţii economice i se alătură una de natură socială şi "afectivă": "corespondenţa" - o scrisoare, din cînd în cînd, pentru a-şi arăta astfel interesul pentru ai săi, pentru a le da de ştire de este în viaţă şi sănătos. Soţia trebuie, în schimb, să-l aştepte păstrîndu-şi cinstea, îngrijind de casă şi copii, şi mai ales să fie foarte atentă la relaţiile cu ceilalţi pentru a nu naşte rumoare, bîrfă, zvonuri. Promisiunile sînt însă greu de ţinut, angajamentele greu de păstrat într-un timp ce se măsoară după răsăritul şi apusul soarelui, iar distanţele, în zile şi nopţi de singurătate. Primul care-şi încalcă angajamentul este soţul care îşi abandonează familia fie pentru că n-a găsit "binele" căutat, fie pentru că şi-a construit un alt "prezent", un alt "viitor", acolo, departe. Gherghina din satul Bîcu, judeţul Ilfov, se plînge că Dumitru "a lăsat-o" de cinci ani cu "patru pietre de fete", în "lipsă şi sărăcie" şi de atunci nu are nici o veste, "nici o corispondenţie, scrisoare sau prin trimişi". Tot de cinci ani este plecat şi Necula din satul Grădiştea, judeţul Vlaşca, iar Dina povesteşte că nu ştie de "viu iaste sau mort" sau "măcar să fi trimis vreodată ori vreun cuvînt de cercetare sau bani de cheltuială sau măcar vreo scrisoa