În 1956, sovieticii au procedat la restituirea selectivă a unor piese din tezaurul românesc, care fusese încredinţat Rusiei cu patruzeci de ani mai devreme, în împrejurările Primului Război Mondial. Propaganda ambelor ţări a difuzat minciuna unei restituiri integrale. Din delegaţia română însărcinată să preia obiectele a făcut parte şi Tudor Arghezi, prilej pentru poet, reintrat de vreun an în graţiile guvernanţilor de la Bucureşti, să înalţe osanale generozităţii sovietice şi marilor înfăptuiri ale statului socialist (Din drum..., 1956): "Am intrat într-un vast univers de miracole nebănuite"; "constat, în proporţiile realizărilor sovietice, cît de mare, cît de departe şi cît de repede poate să ajungă omul cînd avîntul gigantului aflat într-însul nu e stingherit de fiara lacomă a categoriilor stăpînitoare". Poetul este găzduit, ca toţi oaspeţii de vază, în Hotelul "Leningrad", văzut ca "un fel de biserică bizară"; era, poate, locul cel mai potrivit pentru a imprima discursului său un ton cvasi-sacerdotal: "Ieşiţi, prietenii mei, din bîrloagele sufletului, ascunse, uriaşului înainte. încă n-aţi priceput că vă e prieten, că vă iubeşte şi v-a preţuit? ş...ţ Prietenia poporului sovietic cu poporul românesc nu e o vorbă, e faptă întemeiată" etc. Uniunea Sovietică îi apare drept un tărîm suav şi aseptic, din care au dispărut toate formele imoralităţii: "Am căutat în sutele de mii de oameni, într-adins, ochiul provocator şi injurios al lichelei, acel ochi care te linge sau te scuipă, mascul sau femel, pe care îl întîlneam odinioară în manifestările noastre spirituale, politice sau puturos amoroase, la Bucureşti. Mi-a fost cu neputinţă să-l găsesc. Şi n-am întîlnit nici o javră şi nici un lingău." O scrisoare imaginară către Cehov, anodină ca artificiu literar, îi transformă pe clasicii ruşi în precursori ai ideologiei comuniste: "ei aduceau în ghiozdanul cu manuscrise, fiec