Într-un dicţionar care ar defini termenii prin ilustrările şi aplicaţiile lor literare, iconoclasmul ar putea fi exemplificat şi prin Nu, volumul de tinereţe al lui Eugen Ionescu. Controversele stârnite de apariţia cărţii, comoţia provocată încă înainte de editarea ei (s-au înregistrat demisii din comitetul ce urma să gireze publicarea) au fost palide în raport cu comedia moravurilor literare şi scandalul sfidării evidenţelor, bine regizate de către autor. Prin ele, copilul teribil al criticii noastre literare a reuşit să atragă atenţia nu numai asupra unei aşa-zise debilităţi a lumii culturale autohtone; ci şi asupra statutului precar al oricărei valorizări. Nu este greu de observat că prima amendă e în spiritul epocii, al generaţiei tinere care contestă munca "bătrânilor" şi rezultatele lor, ajungând la penalizări ale limbii şi naţiei române. Fundoianu se arată scârbit de cultura naţională, Cioran vrea o schimbare la faţă a României, cu punerea la teasc a locuitorilor ei. Mai târziu, profetul se va căi pentru excesele juvenile; mai precis, pentru derapajul politic care le-a făcut posibile. Ionescu este însă eretic şi faţă de generaţia lui, de care se desparte zgomotos şi în profunzime, nu numai la sfârşitul războiului, când lucrurile devin clare, ci şi în anii întâlnirilor şi conferinţelor de la Criterion. Dacă Eliade, Cioran şi alţi tineri mai puţin înzestraţi şi mai permeabili la moda epocii sunt ardenţi, febricitaţi de viziuni de mântuire individuală şi - mai ales - colectivă, autorul lui Nu rămâne un sceptic şi un sofist, scăpând de sub presiunea adevărurilor "fundamentale" prin chestionarea noţiunii de adevăr. Din această perspectivă, a vâna şi a sublinia contradicţiile tânărului eseist, alter­nanţele şi răsucirile lui arată o totală neînţelegere a subiectului. Fiindcă Eugen Ionescu tocmai acest lucru vrea să-l dovedească în scandaloasa lui carte: că nu există