Un sef de stat izolat are o calitate: nu e al cuiva. Si un enorm dezavantaj: e al nimanui. Presedintele Basescu e, acum, dupa despartirea de Adriana Saftoiu, cel mai vechi si apropiat consilier-scutier, foarte usor de confundat cu infernala caricatura asmutita pe urmele lui de bateriile media: un anarhist incompatibil cu formele minime de convietuire politica si umana.
In mare parte, presedintele e coautor al acestei imagini. El a luat forma fixa a calimarii in care s-a inmuiat adinc penita desenatorului de monstri. Demisia Adrianei Saftoiu nu e un detaliu birocratic, ci un fragment grav de psihologie distructiva.
Din acest moment, presedintele are toate motivele sa mediteze la viclenia absoluta cu care caracterul stie sa organizeze dezastrele viitoare ale persoanei publice. Problemele presedintelui sint si ale omului, insa „cazul Basescu“ nu trebuie transformat intr-o sedinta fortata si televizata de terapie individuala.
Ar fi o eroare formidabila si e, in orice caz, obiectivul fundamental al coalitiei care incearca din rasputeri sa curete locul de Basescu. Adevarul despre razboiul lui Basescu sau impotriva lui Basescu se scalda fericit in agitatia temperamentala a presedintelui, dar e dictat de lucruri infinit mai importante decit persoana nedomesticita a presedintelui.
Miza razboiului e istorica, nu psihologica. Invitatia care cere societatii sa constate sminteala lui Basescu e un fals de proportii.
Trebuie pornit de la ce stim, nu de la ce presupunem. Or, lucrul cel mai stabil si mai coerent al Romaniei ultimilor ani e reusita functionala desavirsita a aliantei care forteaza abolirea lui Basescu. Aceasta concordie de ceasornic domina viata de partid si inghite institutiile tarii. Ea e drapata in mantia parlamentarismului si mimeaza cu mare succes o agenda de importanta nationala.
In realitate,
