Pentru că viaţa (şi piaţa) teatrală românească este în continuare în fierbere pe tema Premiilor UNITER, pentru că eu însămi m-am pomenit amestecată în tot soiul de întîmplări - unele, amuzante, altele, aberante - declanşate de nervii de primăvară ai unor confraţi şi de umorile verzui ale unor artişti (sau invers), pentru că, în fine, nu pot să fac pe niznaiul tocmai aici, "la rubrică" (nu uitaţi expresia lui Caragiale, în Scrisoarea pierdută: "Venerabile, prea te faci chinez!"), expun pe scurt chestiunea, promiţînd solemn ca de acum încolo, în ceea ce mă priveşte, ea moartă să rămînă pentru pagina scrisă, aşa după cum şi merită.

Care va să zică: după ce s-au dat publicităţii nominalizările la Premiile UNITER, am scris (în Ziarul de Duminică, unde fac cronică de teatru) un articol în care comentam, exprimînd o sumă de rezerve, respectivele nominalizări. Aşa am procedat în fiecare an; desigur, cu excepţia anilor (vreo cinci) în care am făcut parte din juriul de nominalizări şi în care am citit eu în ziare comentariile şi rezervele exprimate de alţii. A se nota că observaţiile mele vizau principii şi fenomene, iar nu persoane. Curînd după aceea, am mers, invitată de către oficialii instituţiei în chestiune, la două spectacole ale unui teatru din provincie venit în turneu la Bucureşti; unul dintre spectacole tocmai fusese nominalizat. În urma "vizionării", am scris, evident, un articol - de-asta mă şi chemaseră -, în care, evident, mi-am spus părerea aşa cum încerc să fac întotdeauna: cît am putut de răspicat şi cît am ştiut de politicos.

Printr-un decalaj temporal pe care nu l-am dorit (dar pe care nici nu-mi propusesem să-l evit, întrucît nu aveam nici un motiv previzibil), acest articol a apărut a doua zi după ce UNITER a anunţat componenţa juriului său final - cel ce alege între cele trei nominalizări -, din care fusesem invitată şi eu să fac parte.