Înţelegerea cu Coreea de Nord de renunţare la programul său nuclear a fost un succes uriaş pentru comunitatea internaţională. La drept vorbind, situaţia economică dezastruoasă a ţării şi nevoia ei urgentă de energie au făcut ca acest acord să fie oarecum venal. Dar decizia Coreei de Nord a demonstrat, totuşi, virtuţile şi eficacitatea diplomaţiei, ducîndu-ne cu gîndul la cazul Iranului.

Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, a afirmat de curînd că n-ar trebui să supraestimăm pericolul unui Iran nuclear. Nu sînt de acord cu asta. E adevărat că a deţine arme nucleare nu înseamnă a le şi folosi; că de 15 ani există în lume opt puteri nucleare şi că forţa nucleară n-a mai fost folosită din 1945. Dar tot atît de adevărat este şi faptul că transformarea Iranului în a noua putere nucleară ar provoca o criză regională şi globală, ar declanşa temeri şi suspiciuni şi ar confrunta comunitatea internaţională cu o criză profundă. Deci, ce putem face? Mai întîi de toate, recurgerea la forţă este pur şi simplu un lucru nerealist. O lovitură nucleară ar putea avea consecinţe incalculabile şi lumea musulmană s-ar solidariza cu Iranul. Nici un atac convenţional nu e posibil, de vreme ce Israelul nu are graniţe comune cu Iranul, iar o mare parte a armatei americane este prinsă în Afganistan şi Irak.

Este necesară o strategie diplomatică. Succesul ar fi garantat dacă comunitatea internaţională, în special Statele Unite, i-ar înţelege şi i-ar admite necesitatea şi ar susţine-o ferm şi pînă la capăt. De exemplu, sancţiunile economice, faţă de care Iranul este foarte sensibil, ar putea fi înăsprite, cu angajamentul de a nu se recurge la forţă militară, promisiune care ar înlesni acordul Rusiei şi al Chinei asupra sancţiunilor.

Singurul cadru posibil pentru negocieri este Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT), încheiat în 1968. Iranul a fost una dintre primele ţări