Ciudat destin literar a avut acest Constantin Acosmei, un poet pe cat de cultivat, pe atat de inzestrat. Autor al unei singure carti (Jucaria mortului, Editura Pan, 1995, reeditata la Editura Vasiliana in 2002 si la Editura Vinea in 2006), tanarul scriitor iesean a ramas pana azi o voce aproape necunoscuta publicului larg, desi intens frecventata de amatorii de poezie underground.
Dar, daca publicul isi are scuzele lui, nimic nu justifica indiferenta comentatorilor fata de aceasta poezie. Mai ales ca, de-ar fi sa-l cautam la buletin, am putea observa fara eforturi ca Acosmei e, cronologic vorbind, intaiul poet milenarist. De altfel, in Jucaria mortului se infratesc nu numai sabotarea "fantaziei" si refuzul juisarilor estetizante la foc mic, ci si "mizerabilismul" si (e)scatologia care starnesc chiar si astazi repulsia comentatorilor cu nasul mai "fin".
Dincolo de toate acestea, primul lucru care se constata in volumul lui Constantin Acosmei este bacovianismul: acelasi univers inchis, ca un clopot de sticla opac, ce absoarbe orice licarire a transcendentului, aceeasi atmosfera de excremente, alcool si voma, aceeasi degradare a constiintei care se retrage in primitivitate precum un melc in cochilia sa: "nu sunt curios sa traiesc nici sa mor/ - nu cereti argumente/ nici invesmantarea ideii/ in materie sensibila -// si inca va mai spun:/ 'rusinea este singura sursa de energie/ ce imi alimenteaza viata'/ viata mea - cat haul./ mi-e lene sa ma sinucid// dar ce rost mai are/ sa va santajez cu sinceritatea mea// decat sa ridic doua degete/ ca sa raspund corect/ la intrebarile profunde ale existentei/ mai bine - doua degete/ sa mi le bag pe gat" (Palinodie).
In ciuda fragmentului citat, Constantin Acosmei nu este doar un inepuizabil rezervor de emotie, ci si un artizan care-si ascunde tehnica cu o dexteritate remarcabila. Dovada faptul ca cele cinci ci
