Baronu', aşa-l ştia lumea prin anii '60, în acel comunism primitiv, unde doar restaurantele mai respirau, cît de cît, alt aer. Cu voie de la poliţie, se-nţelege. Trecea Baronu' pe la mese, era nedezminţit la redingotă, cu lavalieră, cu batistă la butonieră, cu ghetre de lac, şi-şi oferea marfa, micul coş cu garoafe roşii, dar şi cu aiuritul lui aiurea... doar el cunoscîndu-i sensul. Oricum, era mai faimos decît primul secretar al judeţenei. Şi mai faimos, culmea!, era magistrul Dima. Venind din trena unui Vianu şi permiţîndu-şi, la cursurile lui de literatură universală, paranteză ce-i încurcau rău pe urechiştii de serviciu, corpolentul orator umplea amfiteatrul cu lumea oraşului, venind aici să-l asculte şi medicii, şi chefliii baronului, deopotrivă. Părăsise Iaşul, preferînd un Bucureşti al corozivului... coleg Cioculescu, în care n-avea cum să mai refacă răsfăţul de unde plecase. îşi oferise genunchii, într-un concert eclatant, superbei Sara Montiel, fotoliul suspansului fiind surprins în detaliu de cameraman. Magistrul rămăsese faimos şi în asta. Scenariul funeraliilor lui Călinescu se oferea, în 1965, ca alt mare paradox. Ghiţă-Dej însuşi, mort în acelaşi an, nu beneficiase de fastul funebru al celui care, într-o notorie conversaţie între ei doi, strălucitul cărturar comisese, de pioasă emoţie, gafe gramaticale... După ce-l văzusem, doar cu un an în urmă, la Cumpătu, ieşit, curativ, în curtea vilei, asistam acum, întîmplător, într-un Bucureşti al nepieritoarelor grandori, la îndoliata procesiune. Holul Ateneului, cu divinul catafalc, era în solemnă priveghere. Străjuit de frumoasele femei pe care le fascinase în discreţionaru-i Institut, profilul inegalabilului faimos era unul de efigie definitivă. Afară, Piaţa aştepta, plină, iminenta ieşire. Altceva. Imagine cu un Bucureşti venit în întregime la funeraliile Mariei Tănase. Cîndva siluetă fascinantă, cu faţă pro