Am vorbit despre "Ei", despre cei cîţiva mari umanişti români pe care îi avem (e un fel de a spune!) în străinătate. Printre "Ei", Virgil Nemoianu ocupă un loc distinct şi se înscrie drept exemplu tipic pentru savanţii care dau marile sinteze spre finalul carierei - cu toate că, la un asemenea personaj, nu ştii niciodată cînd se apropie finalul. Ultimele sale două cărţi, apărute în acelaşi an, în 2006, ilustrează ceea ce poate oferi conjugarea fericită dintre speculaţie şi erudiţie. Cu The Triumph of Imperfection (2006), a doua parte a monografiei despre romantism, autorul reia (de acum, celebra) demonstraţie din urmă cu două decenii, explorînd însă de data aceasta semnificaţiile non-literare ale romantismului din prima jumătate a secolului al XIX-lea, adică politica, religia, etica, discursul autobiografic etc. Literatura şi estetica romantice se văd astfel completate de implicaţiile nebănuite ale unui curent în principiu literar, dar care a antrenat sub semn romantic resorturile adînci ale realităţii sociale. Mai mult chiar decît în The Taming of Romanticism, Virgil Nemoianu aduce în prim plan o lume literară de obicei absentă din analizele occidentale, adică lumea est-europeană şi cea balcanică. Dacă studiile consacrate lui Chateaubriand, Goethe, istoricilor francezi ai Restauraţiei propun corijări de perspectivă, aportul literar al Estului Europei, prezent masiv aici, se găseşte cu greu în altă scriere occidentală asupra romantismului. Fără complexe şi fără reţineri, exegetul se mişcă într-o lume extrem de vastă, care îi este în mod vizibil familiară şi în sînul căreia e capabil să stabilească cele mai pitoreşti conexiuni. Comparînd, de exemplu, impresiile lui Chateaubriand despre Constantinopol, din celebrul Itinéraire..., cu notaţiile asemănătoare ale lui... Dimitrie Rallet, din însemnăile sale de călătorie, publicate abia acum cîţiva ani de Mircea Anghelescu.