Politica Agricolă Comună (PAC), introdusă iniţial în decursul anilor 1960 pentru a garanta o aprovizionare suficientă cu alimente în perioada de după război, a evoluat de-a lungul anilor Politica Agricolă Comună (PAC), introdusă iniţial în decursul anilor 1960 pentru a garanta o aprovizionare suficientă cu alimente în perioada de după război, a evoluat de-a lungul anilor printr-o serie de reforme. În prezent, PAC se orientează mult mai mult înspre consumatori şi contribuabili. Obiectivul reformelor a fost realizarea unei agriculturi europene mai competitive în contextul unei economii mondiale din ce în ce mai globalizate. Reformele au condus la ruperea legăturilor dintre plăţi şi producţie, permiţând astfel agricultorilor să producă ceea ce cerea piaţa, neobligându-i să ia decizii în funcţie de cea mai bună combinaţie de subvenţii legate de producţie. Aceasta nu înseamnă însă că agricultorii sunt plătiţi fără a-şi asuma nicio răspundere. Aceştia au fost nevoiţi să respecte, de-a lungul anilor, numeroase norme şi standarde comune UE, care reflectă aşteptările societăţii.Aceste norme se referă la protecţia mediului, siguranţa alimentară, menţinerea sănătăţii publice, a animalelor şi a plantelor, bunăstarea animalelor şi menţinerea terenurilor în bune condiţii agricole şi de mediu. Agricultorii beneficiază de sprijin numai în cazul în care îşi desfăşoară activităţile într-un mod care să fie compatibil cu aceste standarde riguroase. În felul acesta se urmăreşte dublul obiectiv de a promova o agricultură mai durabilă, precum şi de a face ca PAC să fie mai compatibilă cu aşteptările consumatorilor şi ale contribuabililor. Agricultorii beneficiază de plăţi reduse în temeiul PAC, în cazul în care nu respectă aceste standarde. Această legătură dintre plăţi şi respectarea standardelor se numeşte în jargon "eco-condiţionalitate". În călătoriile mele prin Europa am realizat