Ţin bine minte povestea lui Gheorghe Constantin. Întrebat cum de îşi stăpâneşte atât de bine ambele picioare, profesorul a răspuns că, jucând desculţ pe maidan, dacă îşi julea un Ţin bine minte povestea lui Gheorghe Constantin. Întrebat cum de îşi stăpâneşte atât de bine ambele picioare, profesorul a răspuns că, jucând desculţ pe maidan, dacă îşi julea un deget de la piciorul drept, îl înfăşura în cârpe şi dădea cu stângul. Nevoia-l învăţa. Multă vreme, mândria de a fi român s-a bazat pe şcoala vieţii, pe sărăcia creatoare, pe improvizaţia de geniu care urma să învingă industriile capitaliste ale sportului. Lucrurile nu stăteau chiar aşa şi pe teren. De regulă, naţionala României pierdea toate competiţiile, ieşind pe onorabilul loc doi sau meritoriul trei. Când urma să sosească o echipă cu blazon, veneau pompierii şi stingeau gazonul. Se făceau şedinţe. Se mobilizau ziariştii. Partidul dădea indicaţii, iar cantonamentele scoteau la lumină ce-i mai bun (pocherist sau băutor) din jucători. În 99% din cazuri, urma dezamăgirea. Ca un făcut, cică nu ne doream destul de mult victoria. Dar nu ştiu cum se făcea că, la handbal, ne-o doream aşa de eficient (deşi public era mai puţin, însă ce public credincios!), de ieşea! Nici la volei nu dădeam rău în minge (într-o vreme). Rugbiştii se zbăteau singuri-singurei şi, uneori, răsturnau cocoşul galic de-i mergeau fulgii. Însă, în ciuda mobilizărilor intempestive, marile succese sportive erau individuale, nu colective. Gimnastică, atletism, canotaj… Lipsea ceva, la nivel de ţară (şi nu vorbesc de mobilizare sau preţioase indicaţii). Aduc aminte de toate astea plecând de la speranţele renăscute ale microbiştilor şi de la sălile de sport ale guvernării trecute. După o lungă convalescenţă, talentul s-a ridicat din pat ajutat de mentalitate. Mai puţine fiţe, mai multă sudoare. O să fie timp berechet pentru şmecherii, după punerea gh