Nu ne-am afla prea departe de adevar daca am constata ca doua din trasaturile fundamentale ale sistemului politic romanesc postcomunist sunt pe cale de disparitie. Pana acum, cu o singura exceptie, partidele parlamentare majore au fost mereu conduse de prezidentiabili.
Sa definim un prezidentiabil drept acel candidat sustinut de un partid sau de o coalitie ce reuseste sa obtina in primul tur al scrutinului prezidential un scor superior celui inregistrat de respectivul partid sau coalitie in alegerile legislative. Partidului Democrat i-a stat mai intai la dispozitie Petre Roman (care, in 1996, a ratat cu doar un procent intrarea in al doilea tur), apoi Traian Basescu, invingator in 2004.
Social Democratii l-au avut pe Ion Iliescu (participant la trei balotaje, din care le-a adjudecat pe cele din 1992 si 2000) si pe Adrian Nastase (care a pierdut presedintia in 2004 cu doar un sfert de milion de voturi). PRM si-a dus seful la o treime din sufragii in anul 2000. PNTCD l-a sustinut de doua ori pe Emil Constantinescu, care, in mod atipic, a castigat la balotaj in 1996 desi reunise in primul tur cu o suta cincizeci de mii de voturi mai putin decat coalitia in numele careia era inscris in campanie. Liberalilor insa le-a lipsit intotdeauna un candidat propriu la presedintia Romaniei. Au incercat fara succes in 1992 sa importe unul din trecutul postcomunist, l-au imprumutat ulterior de la social democrati pe Theodor Stolojan care, cu cele doar unsprezece procente obtinute la alegerile din 2000, s-a lasat depasit de Corneliu Vadim Tudor si nu au imaginat in anul 2004 alta solutie de urgenta decat sprijinul pentru democratul Basescu.
Astazi, daca ar fi sa credem sondajele, doar PD poate conta pe un potential candidat cu sanse reale, in masura in care increderea in actualul presedinte o depaseste substantial pe cea aratata de cetateni familiei politice din care
