Calin Popescu-Tariceanu introduce brutal o dubla sarbatoare in calendarul politic liberal: invierea PSD, in duminica Floriilor, si tradarea partenerilor de Alianta prin excluderea PD din Guvern.
Trezindu-l din coma profunda prescrisa de electorat in 2004, Tariceanu cheama PSD, partid finantat aparent nefiresc in campanie de Dinu Patriciu, sa tina pe bratele sale din Parlament noul guvern PNL-UDMR.
Un vot social-democrat acordat unui guvern liberal sfideaza logica politica elementara, insa PNL si PSD au inclus in doctrina lor un limbaj comun: dosar, coruptie, justitie, Macovei, reforma, pericol, PD=Basescu, pericol maxim. Cand se intalnesc la Parchet sau pe culoarele afacerilor subterane, PNL si PSD isi descopera nebanuite potriviri de caracter.
Mosit de oligarhia transpartinica, noul guvern se naste din tata petrolist si mama condamnata pentru furt de tara. Proiectat sa aduca “un suflu nou”, noul guvern este condamnat sa respire artificial prin tuburile PSD.
Fiecare proiect de lege, ordonanta sau gest guvernamental va depinde in mod fatal de bunavointa opozitiei, de combinatorica de tip Hrebenciuc, de voturi tocmite la sange. Daca liberalii lui Tariceanu au reusit sa-si negocieze cu succes sustinerea parlamentara, asta inseamna ca adversarii lor au primit ceva la schimb.
Or, de ce au nevoie acum cel mai mult? Ce le lipseste lor in desertul opozitiei? Linistea in afaceri si siguranta ca vor prinde liberi ziua de maine. Pentru Nastase, Mitrea, Iliescu si o armata de fosti si viitori baroni locali, cosmarul interviurilor la Parchet a inlocuit obsesia puterii.
Pentru ei si alti frati de suferinta din PNL, Basescu si Macovei reprezinta garantia nesigurantiei, riscul etern, promisiunea unui somn iepuresc in Parlament, afaceri rascolite aiurea de procurori, zdranganit de catuse si distr
