De-atunci anii au trecut, insa in fiecare primavara renaste in mine amintirea acelei intamplari petrecute in Saptamana Mare, dinaintea Invierii Domnului...

Nascuta la tara, intr-un sat frumos si curat din sud, mi-am petrecut copilaria sub aripa protectoare a dragii mele bunici si-n compania prietenilor mei necuvantatori: vacuta Giana, cainele Lupu (credinciosul casei), Costica - un cocos pintenat, Mititelu - un motan mare si rasfatat. Dar dintre toti, cea mai draga mi-a fost o ieduta care ramasese orfana la cateva zile de la nastere si pe care am adoptat-o ca pe-un copil al meu. De-o frumusete rara, cu ochii mari si umezi, cu o blana alba, fara nici un fel de pata, asemenea unui fulg de nea (de unde i s-a tras si numele de Fulguta), ti-era mai mare dragul s-o privesti cum sugea cu pofta din biberonul plin de lapte cu care o hraneam. Ii acordam multa atentie, fiindca era mica si neajutorata, o ingrijeam asa cum ar fi ingrijit-o mama ei daca ar fi trait. Zilele treceau, iar noi, copil si ieduta, deveneam din ce in ce mai apropiati. Fulguta crescuse, era jucausa si neastamparata si ma urma pretutindeni, fiind umbra mea. Insa asupra fericirii noastre se abatu intr-o zi un nor negru: tatal meu se hotarase s-o sacrifice pe Fulguta, de Pasti. Degeaba am plans, degeaba l-am implorat, a ramas de neclintit in hotararea lui, aducandu-mi ca argument faptul ca Fulguta nu se hranise cu laptele mamei sale si n-avea sa fie buna de prasila. Vazand ca n-am sanse sa-l induplec in hotararea sa, i-am declarat in gand razboi. Prin dorinta sa de-a lua viata iubitei mele Fulguta, devenise dusmanul meu. A trebuit sa imi pregatesc o strategie de aparare. Aveam sa plec cu Fulguta de-acasa, departe, pe deal. Asa ca iata-ma in zorii zilei urmatoare, furisandu-ma pe poarta dinspre fundul gradinii, cu un pachet cu de-ale gurii intr-o mana, cu o carte cu povesti in cealalta si cu Fulgut