Inca o iarna a mai trecut peste Bucurestiul nostru cel de toate zilele. Blanda si ingaduitoare pentru unii, apasatoare pentru altii. La adapostul grijilor ce nu le-au dat ragaz nici macar pentru o privire rotitoare peste culmile schelelor ce cresc ici si colo, nestanjenite, invrejuind imobile care apar unde nici te astepti - spre disperarea si revolta cetatenilor grijulii fata de soarta cetatii - bucurestenii au, din plin, revelatia batatoritelor trasee ce duc spre buricul orasului. Asfaltul strazilor s-a trezit la viata. Rascolit de excavatoare, inflorit, in negru si gri, decupat, dupa o inginerie... premedievala, in forme care se cred geometrice si, culmea!, imbibat, peste asteptari, in asternutul pestilential al depunerilor de tot felul. Nu, nu ale Dambovitei, ci ale modului unora de a se purta in public. Parca nu era indeajuns ca, de ani buni, asistam, neputinciosi, la mersul nostru pe clapele unui pian dezacordat! Vreti sa spuneti ca nu v-ati trezit niciodata cu tocul rupt, cu varful pantofului crestat, ba chiar cu o entorsa care va da peste cap toate planurile, va potoleste orice entuziasm sau, in cel mai nefericit caz, va trimite la cozile fara inceput si fara sfarsit de la spitalele de urgenta?! Sigur, ne vine greu sa credem ca se poate merge pe strazi si trotuare ca oglinda, ca drumurile Europei Unite ne-au ocolit atata amar de ani si inca se lasa indelung visate. Dar, mai abitir ne intristeaza imaginea jalnica a centrului urbei, unde oameni necajiti, de aici sau de aiurea, vin sa-si povesteasca - fara cuvinte, de cele mai multe ori - biografia reala sau inchipuita. Pentru "un ban". "Dati-mi un ban ca mor de foame!", "Ajutati-ma, am sapte operatii!" se plang unii. Altii, pentru a face economie de cuvinte, isi scriu durerea, cu litere de-o schioapa, pe o bucata de hartie. "Sunt fost regizor si am ramas fara casa!" Nu stim de ce sau stim prea bine, problemele