Relatia dintre PSD si PNL este, intr-un fel, opusul perfect al celei intre PD si PNL. Alianta D.A. era apreciata de electorat in pofida unei ostilitati din ce in ce mai evidente intre partidele componente. Alianta D.A. functiona la lumina zilei, la lumina reflectoarelor (de fapt, de la un moment dat, numai acolo) chiar daca partidele componente nu mai erau demult aliate.
In schimb, nici electoratul PNL si nici cel PSD nu ar agreea o aliere intre cele doua partide, fiecare si-a construit discursul politic practic impotriva celuilalt. Asa ca Alianta N.U. nu poate functiona la lumina zilei, nu se poate oficializa, chiar daca partidele componente colaboreaza foarte bine, pentru un scop comun. Si chiar daca, dintr-un anumit punct de vedere, ar trebui s-o oficializeze.
Situatia aceasta oglindita este mai dificil de gestionat si, evident, mult mai putin stabila decat defuncta Alianta. Tendintele centrifuge dintre PNL si PD au fost o buna bucata de timp tinute sub control prin existenta unor mecanisme formale (protocolul Aliantei) si mai ales de presiunea publica, electoratul a taxat orice gest ostil acestei constructii politice.
Desi eu personal cred ca, in realitate, acest public este in covarsitoarea lui majoritate mai cinic si mai realist decat il cred unii analisti. Adica, la o prima vedere, publicul, naiv si superficial, parea atasat de fictiunea “Aliantei” impunand astfel, fara sa-si dea seama, celor doua partide o colaborare dificila si din ce in ce mai putin dorita de ele.
Or eu cred ca publicul isi dadea seama foarte bine de situatie si cred ca sprijinul pentru “Alianta” era de fapt un efort cat se poate de constient de a tine aceste doua partide impreuna in ciuda tendintelor divergente din interior, pentru a preveni consecintele inevitabile ale destramarii ei (in speta abandonarea proiectului politic si revenirea in
