In 2007, abia in 2007, dupa decenii de cariera cinematografica si 5-6-7 nominalizari – dar parca mai conteaza cifrele exacte, cind este vorba de ceva mult peste simpla statistica? – pentru un Oscar, Martin Scorsese se vede invitat pe podiumul invingatorilor. Nu ca ar fi fost un loser, un perdant, o viata intreaga, dar s-a dovedit, de-a lungul si de-a latul unei intregi existente, un fel de „refuznik“.
Ceea ce credeam noi ca ar insemna sa refuzi locurile comune si mediocritatea mic-burgheza a vietii, cu toate micile – multiplele – ei satisfactii, se dovedeste, pe de alta parte, o alta forma a succesului.
Succesul si gloria de astazi a lui Scorsese, oficializata de un Oscar, si aplauzele unui intreg, chiar si ipocrit, Hollywood sint presarate de drumul lung parcurs de un newyorkez pentru a intelege cine este si ce vrea sa faca cu viata lui. Nascut si crescut in plin Manhattan, in Little Italy, Scorsese se lasa atras si fascinat de aceasta lume pe care o cunoaste bine din copilarie si adolescenta. Daca in Mean streets (din 1973), cu Robert de Niro si Harvey Keitel, patru tineri din Little Italy duc o viata la limita legii si la marginea societatii, fara sa stie bine ce vor, dar stiu, in schimb, mult mai bine ce refuza, Taxi Driver, din 1976, este reluat la ProCinema, intr-un ciclu CineTePrinde, avindu-l ca prezentator pe ziaristul de succes, devenit un plictisitor comentator, Cristian Tudor Popescu. Macar Suchianu avea haz, iar Ecaterina Oproiu farmec. in fine, la noi toate ajung pe dos. in Taxi Driver Martin Scorsese se concentreaza asupra unui singur personaj, un neadaptat, care, fata de tinerii furiosi britanici ai deceniului anterior, dar si fata de revolta fara destin a lui James Dean, vrea sa se adapteze. Sa fie precum ceilalti, vrea sa se integreze intr-o societate care il tot refuza. Si nu va iesi nimic, toate se intorc acolo de unde se plea
