Mi-am amintit - citind dosarul de acum două săptămîni al Dilemei vechi despre critica literară - o secvenţă de la Salonul de Carte de la Paris. La standul "Fayard - Livre de poche", fiecare dintre cărţile nou apărute avea alături un rezumat şi cîteva recomandări editoriale. Mai mult, un tînăr cu ochelari rotunzi şi zîmbet profesionist intra în vorbă cu vizitatorii standului care zăboveau mai mult de un minut cu un volum deschis în mînă. "Textele" sale orale reluau rezumatele editoriale (pe care tot el, probabil, le făcuse), umanizînd contactul cu cartea, economisind timpul potenţialilor clienţi, ca în orice bună strategie de marketing. Făcea el critică literară fără să ştie? Sau, poate, ştia ceva ce noi nu ştim şi anume că, în zona în care încap cronicile gomoase şi compilatorii, recenziile autoficţionale (cu accent pe Eu, recenzentul) sau blogurile de cititori terorişti, încape şi el cu tactica sa simili-critic-editorială de provocare şi promovare?

Cine mai are încredere în critica literară? - iată o întrebare care nu trebuia pusă nici editorilor, nici cititorilor. Şi, în ultimă instanţă, nici criticilor literari care, n-au încotro, trebuie să aibă încredere în literatură şi în critica literară dacă vor să rămînă ce sînt şi să nu se apuce de treburi mai lucrative. Încrederea în literatură (şi, implicit, în plămînul ei artificial, critica literară) nu seamănă cu încrederea într-un "sistem abstract", cum ar zice un sociolog al modernităţii, ci ţine de încrederea în propria înţelegere, în propria raportare (cu opacităţi şi euforii) la ce ai trăit, în propria posibilitate de a reface - cu alt limbaj - sensul, adesea obscur şi pentru autor, al unei opere. Sună prezumţios, dar acestea rămîn singurele rezonuri îndreptăţite ale cuiva de a face critică literară şi nu orice altceva. De la o vreme, criticului care vrea să rămînă critic nu-i mai rămîne decît această