Pentru cetateanul occidental obisnuit (despre cei neoccidentali, nu stiu ce sa zic...), imaginea Romaniei a fost si este inca aceea a unei „tari de dincolo de negura“: o terra incognita cvasiprimitiva, salbatica si ciudata.

Tara contelui Dracula pus in fictiune de Bram Stoker, tara „castelului din Carpati“ care a aprins imaginatia romantica a lui Jules Verne tineau totusi de o margine transilvana a Europei, a Kakaniei habsburgice. inca si mai „straine“ apar teritoriile aflate dincolo de Carpati, Moldova postmedievala strabatuta de abatele Paul de Marenne in Zodia Cancerului... sau Muntenia rurala a vilegiaturistilor, unde aterizase, uluit, frantuzul din Balta-Alba a lui Vasile Alecsandri. Vizitind Romania in 1930 spre a contempla, printre altele, incendiul unei sonde din Moreni, liderul futuristo-fascist F.T. Marinetti se declara fascinat (ca si Julius Evola, ceva mai tirziu) de fantasma unei Romanii „feminine“ si primitive, un fel de frumoasa din padurea adormita asteptind actiunea energica, virila a civilizatorului occidental. Recent, ea a inceput sa fie perceputa – sub aceeasi zodie a primitivismului exotic, periculos si nelinistitor – ca tara a lui Ceausescu, a unei revolutii singeroase si mistificate, a mineriadelor, a cersetorilor „tigani“ si a copiilor strazii. in mod naiv si oportunist, guvernele postdecembriste au incercat sa incropeasca in jurul acestor reprezentari si stereotipuri tot soiul de butaforii menite sa promoveze „imaginea Romaniei in lume“.

Ceea ce s-a pierdut insa din vedere in tot acest proces propagandistic jalonat de kitsch-uri inutil costisitoare precum Eterna si fascinanta Romanie, Draculaland, Fabulospirit s.cl. a fost de fapt esentialul. Adica autenticitatea diferentei culturale. Cel mai adesea, ea a fost sacrificata – perdant – in favoarea cosmetizarilor de tot felul. Daca in zorii modernizarii noastre, pe vr