Accept că bucuria cu care mă reped - nu foarte des - să felicit un confrate pentru un articol foarte bun poate părea deplasată în lumea noastră apatică la tot ce e frumos, rece la minunea unei plăceri, profund mohorîtă între două indignări strălucite.

Accept că exuberanţa mea poate fi luată ca o extravaganţă într-o societate mai mult sumbră decît sobră în prejudecăţile ei mofturoase. Accept că felicitările mele pot fi suspectate de frivolitate într-un sistem care, se ştie, va muri din cîtă rigoare şi seriozitate depune în fiecare mişcare a sa.

Accept să fiu luat drept monden.

Sau "copil". Sau senil.

Accept să fiu tratat ca sentimental, ca duios, prea duios.

Accept să mi se spună - în gînd, nu pe faţă, nimeni nu e atît de "maso" auzindu-se lăudat... - că fac un gest de politeţe, deşi nu ştiu ce ar căuta politeţea cînd îi zici cuiva că "mi-ai mers la inimă", idee de-ajuns de indecentă şi indiscretă.

Accept că pot fi socotit un nărod, ca tot omul care exprimă exact ce simte şi gîndeşte.

Accept să fiu învinuit că-mi dau importanţă, ceea ce ar fi cea mai neplăcută inexactitate, dispus, totuşi, s-o suport, fără s-o combat vehement, fiindcă nici nu am ipocrizia de a mă considera un nimic.

În sfîrşit, accept orice, chiar că-s bun la suflet.

Cu o excepţie: să nu mi se spună: "Mulţumesc, eşti/sînteţi foarte drăguţ".

Drăguţ?

Şi încă "foarte"?

Mă ia cu nebunie.

Îmi vine să urlu.

Îmi vine să-mi iau înapoi felicitările şi să trec la alternativa română pentru tot ce-i facere de bine.

Simt ceva îngrozitor: mă ia cu explicaţii!

Se ridică aşa, în mine, ca un val, să-l apuc de gît pe cel omagiat şi să-i explic că

drăguţ e tot ce vrei, numai o carte bună, un articol bun, un poem bun, nu! şi prin urmare nu poate fi drăguţ nici omul care te laudă, fiindcă un articol bun nu se scrie în