Premiera Nationalului bucurestean cu Viata mea sexuala, piesa lui Cornel George Popa, premiata de UNITER in 2004, mi-a confirmat, din pacate, citeva observatii mai vechi.
Teatrul nostru inca nu poate vorbi credibil despre perioada dinainte de 1989. Mai ales personajele „batrine“, cele atasate sistemului, ies invariabil caricaturi, fantose, poti ride de ele, dar nu au adevar, sint schematice.
Sigur, responsabilitatea se imparte de obicei intre autor si regizor, dar nu cred ca vina cea mare e a regizorilor: de multe ori, ei doar incearca sa faca rostibile pe scena niste texte scrise parca numai pentru a fi citite. in speta, regizorul spectacolului de la care am pornit, Sorin Militaru, a aratat in destule montari ca isi stie bine meseria. Nu e nici vina actorilor, de cele mai multe ori foarte buni. Cum era si cazul celui din spectacolul de la National: Constantin Dinulescu, in rolul unui maistru batrin, iesit la pensie, care continua sa mestereasca acasa si isi tot rememoreaza frumoasele vremuri cind se trezea mult inaintea zorilor, se inghesuia in trei mijloace de transport in comun ca sa ajunga la fabrica, unde muncea, nu gindea (sala ride, e bine...), pentru ca pe vremea aia se muncea, nu ca acum cind fata lui, nemaritata, dar cu copil, e vinzatoare la un sex shop, fata pe care el si cu biata nevasta-sa, Dumnezeu s-o ierte, au crescut-o cum au putut, dintr-o bucatica de carne etc. Dinulescu se lanseaza in tirade de felul acesta, uneori ajunge sa fie chiar emotionant, dar, una peste alta, ramine artificial. Nu are ce face: asa e textul (cel care se aude in spectacol).
E bine sa ne despartim de trecut rizind, dar nu cred ca despre comunism se poate vorbi doar schematic si aruncind totul in derizoriu.
Pe de alta parte, nici vorbele despre perioada de acum nu suna mai bine pe scena. in general, orice referire la politica, orice i
