Mai jos e vorba chiar despre ce scrie în titlu sau, mă rog, pe aproape. Tenisul masculin parcă nu mai e aşa fascinant în ultima vreme. Mai ales pe suprafeţele rapide, punctele se fac foarte repede - cel mult două schimburi de mingi şi gata. Forţa şi viteza sînt foarte mari, iar serviciul şi returul au devenit armele principale. Un serviciu nereuşit aduce de cele mai multe ori un retur decisiv al adversarului. Un serviciu reuşit înseamnă că adversarul ori nu mai prinde mingea, ori trimite înapoi una cu care poate fi făcut praf din a doua lovitură. Dar să zicem că problema asta e de mai multă vreme în tenisul bărbătesc, iar extrema cealaltă care a existat odată, "ţăcăneala" de tip Borg, era chiar şi mai neplăcută. În ultimul timp, poate că lipsa mea de interes e cauzată şi de impresia că maşinăria Federer e mai puţin simpatică decît era perfectul Sampras. Pe scurt, am ajuns să devin mai atras de competiţiile feminine. Acolo, pe lîngă tehnică sau viteză, se întrevede încă bine şi caracterul jucătoarelor. Şi ce caractere s-au înfruntat săptămîna trecută la Miami: Serena Williams şi Maria Sharapova. Black and White! Le-am urmărit de-a dreptul fascinat - forţa brută, dezlănţuită a Serenei contra perfidiei criminale a Mariei. Prima lovea, a doua spinteca. Racheta Serenei părea un buzdugan năprasnic, cea a Sharapovei era ca o sabie tăioasă. Privirea atentă, de leoaică, a Serenei zicea parcă: "Absolut sigur o să te zdrobesc", în vreme ce scînteierile din ochii Sharapovei păreau să spună: "Nu-mi sta în cale, că nu ştiu ce-ţi fac". Mă întreb ce-or fi gîndit taţii lor de pe margine, Richard şi Iuri, doi oameni al căror obiectiv în viaţă a fost să-şi vadă fetele campioane. Se spune chiar că Richard nu şi-a conceput fetele (Venus şi Serena) în ideea obişnuită de a avea copii, ca orice om, ci cu scopul declarat de a da lumii nişte campioane (pare-mi-se, după ce a văzut un meci