Este oportun acum, in ajunul formarii noului cabinet Tariceanu, sa ne intoarcem la ceea ce ne invata Karl Popper, si anume ca intrebarea corecta nu este cine trebuie sa ne conduca – in cazul nostru liberali, udemeristi, pesedisti, pedisti, peremisti s.a.m.d. –, ci cum putem organiza sistemul politic astfel incit la conducere sa ajunga cei mai integri si mai bine pregatiti oameni. Ceea ce nu este cazul acum, cind privim lista de ministri propusa de Tariceanu.
Exercitiul lecturii CV-urilor unei bune parti din cabinet imi da fiori si, daca aceasta lista este ceea ce poate produce mai bun clasa politica, dupa convulsii absurde, daca acestea sint elitele trecute prin sita care ar trebui sa-i cearna pe cei mai buni, atunci poate ca tara aceasta isi are cabinetul pe care si-l merita. Dar imi este greu sa ma impac cu aceasta lamentare si, pina la proba guvernarii, a promovarii politicilor sectoriale, ar trebui sa ne depasim rezervele si sa ne uitam la ce se poate intimpla din punct de vedere politic.
Cabinete minoritare au mai existat si in alte sisteme politice, cu democratii mai statornice decit a noastra. E drept, coalitii minoritare, cum este aceea formata din PNL plus UDMR, sint mai rare. Dar maghiarii sint la guvernare conjunctural si au ramas in guvern in virtutea faptului ca erau parte a cabinetului si pina acum. Ei nu au motive sa paraseasca guvernul pentru ca electoratul lor ii voteaza pentru ceea ce sint si nu pentru ceea ce fac.
Evident, imediat ce cabinetul restructurat va trece de Parlament, situatia liberalilor nu va fi foarte fericita, ei confruntindu-se cu o doza considerabila de incertitudine.
Cele doua situatii in care s-ar putea gasi noul guvern si pe care intentioneaza sa le lamureasca comentatorii de la televizor – si nu reusesc pentru ca au sarit peste citeva lecturi obligatorii – sint: (1) cabinetul mino
