În timpul interviurilor cu tantiile mele din Blocul N3, de pe Şulea 31, din senin, din iarbă verde mi-a apărut în cale cîntăreaţa Mihaela Mihai. Lucrasem la ziar pînă seara şi Mihaela Mihai îi spunea unui coleg de-al meu ofurile ei de şefă de sindicat al artiştilor. Ce o mai tocau tantiile mele în bucătăria roşie a mamei! Trădătoare de ţară, drogată, făcătoare de sex cu cîinele, iubită de o mulţime! Se lega cu reconstituirea vremurilor!

Toată lumea remarca la revelioane rochiile... Mamă, ce şi-a mai făcut!... Mamă, Angelica!...

Ea a avut totdeauna fluturaşi pe ea. Dar la Mihaela Mihai nu se reţinea chestia asta. Se reţinea...

Alura... Explicaţia este următoarea: eu am înţeles foarte devreme un anume lucru, care a rămas o regulă de bază în cariera mea - un artist, dacă are ceva de spus şi dacă are personalitate, trebuie să se vadă el, nu rochia. Pe de altă parte, paralel cu asta, adevărata eleganţă nu sare-n ochi. Eleganţa nu înseamnă încărcătură, nu înseamnă fir de aur, paiete şi praf în ochi. Mă oboseau oamenii care mă ameţeau şi-mi spuneau: "Vai, ce splendidă ai fost! Vai, ce frumoasă! Dar ai cîntat dumnezeieşte"... Eu ştiam care a fost gradul de dumnezeire din sufletul meu în momentul acela. Sigur că, pe undeva, îmi făcea plăcere, dar mi-era teamă. Totdeauna am avut o teamă în suflet, aşa, să nu mă las dusă de val şi să nu mai am control asupra a ceea ce fac. Eram timidă şi perfecţionistă.

Pot să vă întreb şi despre iubirile Mihaelei Mihai? Mahalaua vorbea că vă iubeau mulţi bărbaţi.

M-au iubit. Nu înseamnă că am iubit eu mulţi bărbaţi. De iubit, am primit enorm de multe scrisori, saci poştali aşa... Saci poştali se aliniau... cu scrisori, şi am primit scrisori de prin Siberia, de prin Germania. Nu puteţi să vă imaginaţi ce scrisori am primit ani la rind.

Văd că aveţi o strălucire aşa, de sabie.

O strălucire de sabie pe