Mi-a căzut, întîmplător, în mînă o carte pentru copii al cărei erou este... însuşi cititorul. Cu alte cuvinte, o carte personalizată - în locul personajelor, autorii pun puncte-puncte care se completează cu numele viitorului proprietar, al prietenilor, colegilor, învăţătoarei... Ştiu că şi copilului meu, la şcoală, i s-au oferit asemenea cărţi: ideea era ca din receptor pasiv să devii personaj activ, implicat în meandrele acţiunii... Copilul meu nu a fost prea încîntat de ofertă. Era, probabil, deja prea mare, dar ştiu că învăţătoarei şi altor copii le-a plăcut ideea.

Şi mie mi se pare simpatică, ca tot ce reprezintă, în materie de copii de diverse vîrste şi de educaţia lor, inovaţie şi, într-o oarecare măsură, experiment. Am citit chiar una din cărticelele în cauză, intitulată Prietenul meu Codruţ. Am făcut-o pentru că, în privinţa cărţilor de copii apărute la noi, încă am dubiile mele: nu sînt convinsă că autorii şi editorii noştri au nimerit tonul cel mai potrivit pentru a fi atît pe placul primei vîrste de auditori, cît şi pentru a-i educa. Unele din publicaţiile ce le sînt adresate sînt total lipsite de imaginaţie, fade, scrise într-un limbaj neatractiv; altele, formulate mai pertinent şi cu mai multă imaginaţie, sînt lipsite de partea educativă. Visul meu este să găsesc poveşti deştept şi neaşteptat scrise care să le dea copiilor şi cîteva lecţii implicite pentru diverse situaţii din viaţă, dar fără să fie didacticiste, moraliste sau, pur şi simplu, mură-n gură.

Nu am prea întîlnit un asemenea pattern în cărţile semnate de autori neaoşi. L-am găsit însă în traducerile adresate preşcolarilor sau "şcolarilor mici" (terminologia îi aparţine doctorului Căpraru, în celebra sa carte, Mama şi copilul). Era vorba fie de ursuleţul Winnie şi prietenii săi, fie de ştrumfi, iar aventurile lor erau prezentate într-un fel discret moralizator. Concluzia era,