Ora 7,00 dimineaţa. Gara de Nord, despre care tocmai am tras concluzia că a devenit suportabilă, ba chiar, pe alocuri, plăcută - aşa cum se întîmplă în cazul lui Gregoryâs, de unde poţi întotdeauna să-ţi iei o cafea bună. În ziua cu pricina, chiar aşa am făcut, după care, mulţumită, cu o mare cafelatte după mine şi două rucsace, m-am îndreptat veselă spre panoul de informaţii. Acolo - stupoare: personalul de 7,45 spre Alexandria pur şi simplu nu figura! Întrebînd la Informaţii, aflu că trenul în cauză pleca, de fapt... din Gara Basarab. Noroc că era devreme şi că am reuşit să ajung la timp în Gara Basarab. Aceasta se află la 5 minute de Gara de Nord, dar cu siguranţă la ani distanţă în timp şi pe o imaginară scală socială şi a nivelului de trai: pe scurt, am intrat într-o altă lume. O lume frustă, fără aşteptări şi răsfăţuri, dar, culmea, şi fără ranchiună: aşa cum vom afla mai tîrziu de la diverşii interlocutori, oamenii care se perindă prin ea sînt mulţumiţi că au şi atît.
Gara Basarab
Oamenii, numeroşi, aşteptau, în general, personale. Sau, mai bine zis, trenurile care treceau pe acolo aveau mai curînd o astfel de alură, arătînd vechi, neîngrijite, supraetajate. Dacă pînă acum Gara de Nord mi s-a părut, faţă de aeroportul Henri Coandă, ca un fel de Cenuşăreasă, acum aceasta a căpătat, în comparaţie cu Gara Basarab, complet altă conotaţie: şi anume cea de rudă bogată şi aristocratică, faţă de surata ei de la ţară, fără avere şi maniere. Dacă în Gara de Nord e cît de cît curat şi se găsesc, pe lîngă deja menţionatul Gregoryâs, McDonaldâs, Spring Time etc., din Gara Basarab poţi lua doar pîine şi covrigi, precum şi obişnuitele sucuri de la chioşc. Nici vobă de capuccino cu lapte adevărat sau de sandvişuri cu mozarella ori brînză bleu.
Pînă la urmă, e logic: probabil că nimeni nu şi le-ar dori. Pentru că oamenii care aşteaptă, aici, trenuril
