Nu de puţine ori m-am aplecat, în paralel, înspre două moduri de expresie artistică, acestea fiind artele plastice şi dansul, chiar astfel numindu-se un studio pe care l-am organizat în anii ^85-^87, la Muzeul Naţional de Artă al României. Ambele modalităţi de exprimare au trezit ecouri în mintea şi în sufletul meu, fiind pentru mine, într-un anume sens, modalitate de expresie, înrudite prin mişcare, prin ritm: un ritm intrinsec compoziţiei arhitecturale, sculpturale şi picturale, desfăşurat spaţial şi un ritm cu dublă desfăşurare, spaţială şi temporală, în dans. Am încercat chiar să înţeleg cum se poate petrece un transfer de ritmuri de la o artă la alta, după ce am văzut la Paris, la Muzeul Rodin, o expoziţie cu un orizont şi mai larg, care avea ca temă Muzica şi dansul în artele plastice, încercarea finalizându-se cu o comunicare pe această temă, susţinută tot la Muzeul Naţional de Artă al României. Şi această pendulare îmi este de folos în cotinuare, adesea, mai ales când vin în contact cu formele de artă contemporană, de cele mai multe ori demolatoare de concepţii preexistente. Şi atunci principiile care au stat cândva la baza unei revoluţii majore în artele plastice mă ajută să mă apropii cu mai multă uşurinţă de recentele revoluţii din dans, cu condiţia să nu pierd din vedere şi motivaţiile izvorâte din noul context cultural, care au determinat această nouă provocare.

Care este motivul imediat care m-a trimis, din nou, către acest paralelism, aruncat ca o punte peste timp, între cele două arte? Un "spectacol" prezentat la Centrul Naţional al Dansului, Bucureşti de Manuel Pelmuş. Piesa sa, preview, la a cărei concepţie a contribuit şi Brynjar Badlien (norvegian stabilit în România), se desfăşoară pe parcursul a 40 de minute, integral în întuneric. Lumina se stinge înaintea intrării în scenă a lui Manuel Pelmuş, unic interpret, şi se reaprinde după ce el a