Pe Liviu Ioan Stoiciu îl cunoaşteţi, desigur, ca poet optzecist (debutând chiar în anul de graţie, cu volumul La fanion) şi - eventual, în vremea din urmă - ca dramaturg. Vă sfătuiesc, însă, să puneţi pentru câteva momente în paranteză toate aceste detalii istorice şi să vă imaginaţi un Liviu Ioan Stoiciu care nu poartă încă ordinul de onoare al generaţiei '80. Care, în fond, scrie o poezie plină de un anume dinamism al perspectivelor, dar care nu e încă teatrală. Sau, mai bine de atât, lăsaţi autorul şi biografia lui deoparte şi gândiţi-vă la cum ar putea arăta câteva texte extrem de unitare în imaginarul lor suprarealist, dar închegate constant pe scheletul unei scriituri niciodată duse la capăt. Despre toate acestea dau seamă cele şapte microvolume scrise de Stoiciu în perioada 1976 - 1980 (Pam-param-pam, Hai la om, Aşa un vis, Adjudu vechi - cantonul 248 -, Cantoniereasa - autopoeme -, Cu ochiul liber, Atenţie la tren) şi rearanjate acum într-o singură carte, sub nefericitul titlu Pam-param-pam (adjudu vechi). Dacă v-a trecut prin minte cumva că între tânărul demon titular şi juvenilul Liviu Ioan Stoiciu există vreo legătură subterană, vă voi dezamăgi. Conexiunile bio­grafice (chiar atunci când sunt justificate) poartă cu ele promisiuni ale unei periculoase lipse de igienă morală. Sau intelectuală. Este vorba, spun, despre o poezie care îşi conţine mărcile imaturităţii, iar nu despre o vârstă reală ori recuperată a autorului. Cine e demonul cel adolescentin, atunci? Aşa cum pesemne bănuiţi şi cum tot auziţi de ani buni, teoria. Veţi vedea de ce. Sunt deosebit de interesante, din perspectiva criticii literare, cazurile acelora dintre scriitorii generaţiei '80 care îşi scot la lumină producţiile anterioare deplinei lor "convertiri" stilistice. Şi mai ales teoretice. Salturi spectaculoase sau pur şi simplu clivaje lente îi transformă destul de brusc pe unii dintre a