Pentru a înghiţi mai uşor umilinţa depunerii jurământului de către noul cabinet restructurat, Traian Băsescu şi-a programat un discurs solemn, cu iz electoral, în care a făcut apel la naţiune să-l sprijine în lupta cu mafia ‚băieţilor deştepţi’ care au pus mâna pe Executiv, transformându-l într-un Consiliu de Administraţie. Gestul preşedintelui a sunat, ca şi discursul, neconvingător, pentru cei care se întreabă dacă lupta cu relele poate fi dusă cu jumătăţi de măsură: dacă e un guvern nelegitim, de hoţi şi de impostori, n-ar fi trebuit să-l valideze! Cu toate riscurile constituţionale. În fapt, şi-a încheiat discursul într-o notă şugubeaţă, invitând asistenţa a doua zi la depunerea jurământului, când avea să ciocnească cupa de şampanie (de post) cu fiecare dintre membrii bandei…

Cu acest moment, România bifează încă o situaţie penibilă din manualul procedeelor democratice. După alternanţa la putere (experimentată de două ori) iată că apare şi concubinajul dintre un preşedinte de o culoare, sau orientare, şi un şef de guvern de alta. Iniţial, cei doi au fost în aceeaşi barcă, însă i-au despărţit rapid diferenţele de ereditate, conexiunile şi opţiunile. Practic, nu avem de-a face cu diferende ideologice, nici doctrina liberală, iar cea democrată nici atât, neavând o marcă definitorie în contextul obiectivului major al integrării europene, ci cu o competiţie între ‚grupurile de interese’, între ‚băieţii deştepţi’ ai fiecărei părţi. Desigur, discursul prezidenţial, corect pe fond, ar avea o valoare în cu totul alte condiţii. Pentru că discursul e corect – persoana nu este cea potrivită. Asemeni celor pe care-i critică şi-i acuză, Traian Băsescu provine din aceleaşi medii politice, a evoluat în aceleaşi contexte şi a acumulat o ereditate de care nu se poate debarasa la dorinţă. Nici până acum preşedintele nu a clarificat acuzele majore care i se aduc – de la modul