Ramura de liliac
Muzele marilor creatori sunt într-o situaţie de două ori ingrată: sunt doar umbre lăsate de trupul celuilalt, de trupul aflat în lumina posterităţii şi sunt judecate pasional, adesea nedrept. Idealizate sau măcar idilizate atâta timp cât au adus iubirea, cad repede sub ghilotina necruţării "spectatorilor", când sentimentele din cuplu se tulbură. În ce-o priveşte pe Veronica Micle, un fel de muză a muzelor româneşti, datorită poziţiei pe care o are poetul care a iubit-o, scrisorile trimise sau primite de ea reprezintă o modalitate de a o redescoperi cu toate calităţile şi defectele de femeie obişnuită în Iaşiul celei de-a doua jumătăţi de secol 19.
Un capitol involuntar confesiv, involuntar semnificativ pentru ceea ce reprezintă Veronica Micle sunt cărţile şi revistele citite de ea. Desigur că mai degrabă decât formula lui Brillat-Savarin, "Eşti ceea ce mănânci", omul este ceea ce citeşte, mai bine zis, ceea ce îşi asumă din ce citeşte. În paginile marii biblioteci ale unei epoci se află şi viaţa, cu toate culorile ei trecătoare. Tocmai de aceea încerc s-o refac pe Veronica Micle, dincolo de orice judecată subiectivă, din câteva titluri pe care ea le cere, le traduce din pură plăcere sau le recomandă spre lectură în corespondenţa ei.
çn anul 1880, schimbul epistolar dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu este dominat de o nuvelă: Branche de lilas. Titlul apare în mai multe contexte, fără a fi pomenit autorul. La 17 ianuarie, într-o scrisoare către Eminescu, Veronica Micle anunţă: "...eu am sfârşit de tradus nuvela Ramura de liliac, nu ştiu dacă îi vei face distinsa onoare de-a o publica ca foileton în jurnalul pe care tu îl redactezi"? (Augustin Z.N. Pop, cel dintâi editor serios, după neprofesionistul Octav Minar, nu face nici un comentariu la acest titlu care, evident, nu-i spune nimic. Nici ediţiile şi editorii ulte
