25. Sindromul Nichita
Timpul meu interior crestea vazand cu ochii, ca fasolea uriasa, iar eu faceam drumuri din ce in ce mai lungi si mai obositoare, dinspre si inspre Real, unde aveam totusi ceea ce - in termenii vremii - se numea "domiciliul stabil".
Apartamentul din Piata Amzei devenise pentru mine una dintre portile cetatii - nu ale Bucurestilor, ci ale unui oras din visurile indepartate, pe care-l presimteam de mult, dar in care, ca intr-un univers paralel, nu se putea intra decat pe acolo, pe la el; prin el.
Nichita era fractalul. De acolo incepea lumea. Irationalul. Poezia mare. Ascultam ore intregi, il ascultam trecand prin toate registrele conversatiei - erau multi cei care coborau, fie si pentru cateva clipe, in "halta" Stanescu, unii cu treaba, altii doar ca sa-si mai dezmorteasca mintile intepenite.
Toti, sau aproape toti, in felul lor erau oameni draguti, mai mult sau mai putin talentati, mai mult sau mai putin notorii - unii chiar nu aveau legatura cu zona, erau prieteni ai prietenilor care fusesera inoculati cu sindromul Nichita - veleitari sau simpli "supraveghetori" care veneau acolo la serviciu, dar impreuna, consumau mari halci din timpul-Nichita; mi se parea, atunci, o impietate. Mi-am dat seama curand ca si eu faceam acelasi lucru! Ma puteam considera printre "alesii" timpului sau? Dar oare nu tot astfel se considerau si ceilalti? Fiecare avea atuul lui in acest sens: vechimea prieteniei, importanta obiectului vizitei, scuza ca nu "mai trecuse de mult pe-acolo" etc. etc. Ce era de facut? Am incercat sa fiu mai discret, sa stau deoparte o vreme... Asteptam cate un telefon care sa ma disculpe - si telefonul venea: "...a-ncoa...!". Nu aveam ce sa-mi fac - nu puteam si nici nu voiam sa-l vad rar pe Nichita doar pentru ca ingrosam si eu randurile celor care-i calareau existenta zi de zi. Probabil ca asa trebuia sa f