Nu cu multa vreme in urma scriam despre campania subversiva montata si sustinuta cu mult entuziasm de catre al meu sef. Dansul e de parere (si, dupa cum e si normal, si noi trebuie sa fim sau sa ajungem de aceeasi parere ca seful) ca munca nu este o datorie sau o sarcina, ci un hobby, un tabiet. Adica ceva ce nu faci din obligatie, ci din placere, dar si cu o frecventa foarte mare, in fiecare zi, de preferinta 12 ore pe zi.
Dupa cum spune acea poetica expresie romaneasca, pana acum "i-am ras in nas" (pentru ca, spre cinstea lui, nu e genul de sef de care sa iti fie atat de frica incat sa ii poti rade doar pe la spate), dar ma tem ca strategia lui a inceput sa dea roade in cel mai sinistru mod cu putinta, si anume mi-a atins subconstientul. Altfel nu am cum sa-mi explic urmatoarea intamplare infioratoare.
Acum cateva zile, am petrecut cam jumatate din noapte intr-o stare de agitatie cumplita, provocata de un cosmar care mi-a zguduit fundamental sufletul. Se facea ca o delegatie galactica venise sa ma caute. Din pacate m-au si gasit si mi-au ordonat sa merg cu ei deoarece fusesem selectata sa fac parte din prima colonie umana ce urma sa populeze planeta Marte parca. Judecand acum la rece, ar fi trebuit sa-mi dau seama pe loc ca visez, avand in vedere ca realmente nu am niciun fel de calitati care sa ma recomande pentru pozitia de colonist spatial: detest genul SF, ba chiar mai mult - nici nu cred in extraterestri, nu ma fascineaza spatiul (in afara de lipsa gravitatiei care mi-ar permite sa fac o groaza de acrobatii amuzante) si nici nu cred ca mi-ar placea sa port un costum de astronaut. Ce-i drept, mi-ar placea tare mult sa pot spune macar o data "Engage", dar daca vad vreun alien si secretia aia infiorator de scarboasa pe care o raspandeau peste tot, mi-ar fi de ajuns sa mor instantaneu de greata.
Revenind la cosmar, am petrecut cateva ore bune
