"Viata e sublima..."
Pentru ca asa spun inteleptii. Filosofii, ganditorii, artistii, chiar poetii, mai putin scepticii, dar mai ales parintii si bunicii nostri. Si cum sa nu-i credem tocmai pe ei, acestia din urma, care au trecut, pe viu, prin toate scolile vietii?! Pe ei, stalpii de nadejde ai copilariei noastre imbibate in mugurii de lumina ai jocurilor nevinovate; in sperante, rataciri sau esecuri. Iar daca acceptam ca "viata e sublima", numai si numai pentru ca asa ne spun "invatatorii nostri spirituali", nu ne ramane decat sa incercam a-i face loc in scurtul ragaz care ne ramane de trait pentru noi. Si nu ne temem ca ne veti bombarda cu intrebari sau cu rautati gratuite pe seama faptului ca ne-o asumam cu buna stiinta. De fapt, concluzia optimista mai sus pomenita am auzit-o de curand, in timpul Postului Mare, din gura unei doamne, nascuta parca o data cu veacul, eleganta, distinsa, blanda si, mai ales, dispusa sa "atace" un subiect atat de sensibil pentru lumea noastra de azi. Incarcata de sacose - venea de la cumparaturi ! - s-a asezat langa mine, intr-un mijloc de transport, nu conteaza care anume, marturisindu-mi, incantata, ca a gasit laptele praf preferat. "Doamne, cat de putin ne trebuie pentru a pluti in dulcea iluzie ca ni se mai intampla si lucruri bune!", mi-am zis in gand. Am privit-o, apoi, mai atent, cu cel mai frumos sentiment, pe care, in treacat fie spus, ti-l ingaduie chiar si un mijloc de transport din Bucurestiul nostru drag. "Nu va uitati la mine ca sunt in varsta", mi s-a adresat, banuindu-ma, intr-o oarecare masura, de intentia vreunei intrebari in acest sens. "Nu varsta conteaza, ci sufletul, felul cum te simti. Eu am lucrat la «Conservator» (Academia de Muzica "George Enescu", n.r. ) si m-am hranit din energia si atmosfera acelui mediu... Ce timpuri! Sunt impacata sufleteste ca mi-am iubit parintii si n-am facut rau nimanui.
