Probată pe cîmp de glorie sau în complicate situaţii sociale, între virtute şi manieră, onoarea are toată îndreptăţirea să facă istorie. Nu i s-a făcut, în afară de cea, poloneză, a lui Adam Michnik, una notabilă. Dovadă de cum precumpănesc, în balanţa culturii, interesele de studiu forjînd în iraţional, în frică, în nebunie (posesoare de bune istorii...), şi nu în partea respectabilă, mergînd de la demnitate în absolut la a şti să te porţi în concret, a veşnic scindatei noastrei persoane. Totuşi, există o onoare în mic, de societate şi salon, ai cărei apărători nu vor înceta, însă, a spune că nu te desparţi de ea ca de joben şi de galoşi, mai curtată de "cronici".

Politeţea, fiindcă despre ea vorbesc, s-a învăţat şi se învaţă - chiar dacă avem un Ghid al nesimţitului - din destule îndreptare. Sînt, în afara marilor capodopere, poate singurele cărţi care se învechesc frumos. Poţi vedea, ţinînd în faţa lor o oglindă îngăduitoare, cum se schimbă eticheta, ce-au de zis bunicii despre apucăturile nepoţilor, care-o să facă, la vremea lor, norma pe stil nou. O asemenea carte, în format de manual de-altădată, cu coperţi cartonate şi cotor de pînză gri, scria, în 1943, doctorul Constantin Colonaş. Cartea bunei cuviinţi, cu subtitlul Cum poţi să-ţi atragi dispreţul oamenilor şi cum să-ţi câştigi preţuirea lor, adică despre riscurile necuviinţei şi despre răsplăţile bunei creşteri, a apărut la Cartea Românească, spre folosul celor care ţin post de suculente grosolănii, fiind, fără să-şi încerce nobleţea în nici un duel, nişte oameni întrutotul onorabili. Pe ei îi alege, cu nădejdea că sînt destui, din lumea, altminteri, pestriţă, motto-ul cărţii: Omagiu celor cuviincioşi...

Cuvîntul înainte, al unui autor căruia simţul moral nu i-a împuţinat - dimpotrivă! - darul scrisului, te îmbie la citanie, trecîndu-ţi pe dinainte savuroase scenete cu părinţi şi bunici ai nes