Poate invia Christos la Bucuresti?, ma intreb in aceste zile cu miros de cozonac, cand, mai mult ca alta data, marele oras, inventat tocmai pentru a ucide vraja miturilor indispensabile, imi starneste sentimente de instrainare si ostilitate.
Printre scheletele inestetice ale blocurilor neterminate, strajuite de siluetele descarnate ale macaralelor cancerate, un zarzar insingurat tremura de spaima vanturilor neghioabe, care i-ar putea contamina florile diafane. In decorul rastignit, crengile noduroase, colorate cu sfiiciune in alb si roz, par ramasitele unei lumi fabuloase, scapata dintr-un cataclism barbar. Abia daca zaresti petecul acela de paradis in goana cotidianului efemer, contorsionat de prioritati chiluge.
Pentru cel care vine in Capitala, insiruirea neregulata si nesfarsita de cladiri eclectice nu este altceva decat un spatiu profesional, lipsit de emotie sau caldura. In care te grabesti, suportand umorile agresive ale multimii dezlantuite, sa ajungi la serviciu. Unde te amesteci cu alti provinciali, pripasiti si ei de aiurea, in speranta regasirii bucuriei nealterate. Cu ochii rasuciti spre fundul sufletului, asculti banalitatile colegului de birou sau intrigile de cartier si astepti sa infloreasca din nou caisii. Si merii... Si gutuii... si amintirile pascale, nascute mai mereu in primaverile narciselor adunate intr-o ametitoare si parfumata harfa, mangaiata de adierile vreunui nor ratacit in imensitatea bleu-linistitoare. Spre livezile inflorite pluteau maiestuos, usoare si fericite, randunelele recent intoarse din surghiunul tarilor calde, desenand rotocoale inalte si perfecte pe cerul molcom. Din cand in cand, dinspre stalpii de care spanzurau sarmele electrificate, se auzeau muzicile labartat-afone ale berzelor afundate in cuiburile proaspat dereticate. Seara cobora princiar, cu iluminari rosietice, facand sa aprinda turla biseric
