În presa românească - de cînd ea a ajuns liberă, adică de la jumătatea secolului al XIX-lea - numerele speciale de Paşti şi de Crăciun deveniseră obicei bine instalat. Atît de bine instalat, încît Caragiale putea glumi copios pe temă în savuroasa bucată O cronică de Crăciun, cronică transformată din greşeală în cronică de Paşti şi pe care Caragiale o făcea să înceapă aşa:
"Christos a înviat! De la un capăt al globului la cellalt, din răsărit pînă-n apus, de la miazănoapte pîn' la miazăzi, în sunetele triumfale a mii şi milioane de clopote, de la mîndrele catedrale ale celor mai splendide capitale de imperie, pînă la umilele bisericuţe din cele mai sărmane cătune, popoarele creştine se salută vesele cu magicele cuvinte Christos a înviat!".
E fără îndoială o parodie - începînd cu stilul de jurnalist mediocru şi terminînd cu citirea textului de mai sus pe fondul unei zile de viscol şi zloată din ajunul Crăciunului. însă absolut totul în schiţa lui Caragiale respiră bonomia patriarhală a acelei belle époque româneşti, unde semnele occidentale (ca, de exemplu, o presă veşnic la zi) se uneau încă armonios cu lumea patriarhală, instalată parcă pentru o sută de ani. N-a fost aşa. Acea lume patriarhală avea să mai dureze aproximativ o jumătate de secol; anii 1946 şi 1947 rămîn, probabil, ultimii ani în care aluziile jurnalistice la sărbătorile Paştelui şi Crăciunului au mai putut trece de o cenzură deja omniprezentă şi omnipotentă.
Astăzi, în primăvara anului 2007, însăşi prezenţa unui articol închinat Paştelui denotă patriarhalitate şi se înscrie sub semn nostalgic. După o întrerupere de altă aproape jumătate de secol, vechile deprinderi se reîncheagă cu greu. Ideea de a sărbători Paştele ori Crăciunul într-o revistă literară sau într-un cotidian pare din ce în ce mai nepotrivită, chiar bizară. S-a renunţat discret la celebrarea în sine, nelegată în v
