Trăim într-o epocă de ruptură interioară: cu sufletul ne simţim legaţi de tradiţie, dar cu mintea ne simţim mai aproape de ştiinţe. De aceea, în măsura în care ne lăsăm în voia unor tipare de gîndire doar pentru că aşa le-am apucat de la părinţi, în aceeaşi măsură credem că adevărata cunoaştere ţine de o experienţă căreia nu-i pasă de autoritatea trecutului. Drama se iveşte atunci cînd, punînd în balanţă folosul pe care ni-l aduc cele două stihii - tradiţia şi ştiinţa -, realizăm că cea de-a doua este pe cît de adevărată pe atît de nemîngîietoare, şi că, în loc de consolări şi speranţe, optica ei ne oferă imaginea absurdă a unui univers din care orice urmă de providenţă a dispărut.

În plus, eficienţa ei pragmatică, pierzîndu-şi pe drum virtuţile sufleteşti curative, s-a transformat într-o sursă de disperare. Copleşiţi de atîtea informaţii de indubitabilă valabilitate, ne chircim sub uscăciunea lor ştiinţifică. Ne lipsesc tocmai sensurile tradiţionale, adică acele sensuri pe care ştiinţa, neputîndu-ni-le da, le înlocuieşte cu explicaţii neconsolatoare. Aproape ne-am dori ca, printr-o răsturnare mîntuitoare de perspectivă, să aflăm că totul a fost o minciună, că ştiinţele sînt feste jucate de agitatori academici şi că adevărurile tradiţiei nu pot fi clintite din loc. Din păcate, răsturnarea nu se iveşte, şi atunci, din nevoia de a nu deznădăjdui, inventăm soluţii de împăcare a stihiilor.

Cartea lui Basarab Nicolescu chiar asta este: o încercare de a împăca gîndirea tradiţională cu cea de tip ştiinţific. Exemplele prin care autorul ilustrează cele două tabere căzute în vrajbă sînt Jakob Böhme şi mecanica cuantică. La prima vedere, ai spune că ni se cere să comparăm două lucruri cu neputinţă de comparat: o gîndire sibilinică frizînd pragul ilizibil al unor expresii fără cap şi fără coadă, şi o ramură a fizicii în care numai specialiştii au dreptul să se pronu