Modelul lovinescian (ce înţeleg prin modelul lovinescian o să explic îndată) trebuie reamintit în acest context de maximă instabilitate a valorilor. Poate că maxima instabilitate a fost în anii 1990-1995 şi că acum lucrurile se mai limpezesc, dar suntem încă în atmosfera acestei in­stabilităţi şi modelul lovinescian, mai mult decât modelul maiorescian, este foarte actual. Prin ce? Printr-o serie de principii statornice ale criticii lovinesciene, la care ar fi folositor să reflecteze tinerii critici, dar nu numai ei. Care sunt principiile criticii lovinesciene, cele mai importante? Le-aş enunţa cât mai pe scurt, cât mai concis. Multe dintre ele sunt cunoscute. Cel dintâi şi cel mai important, extrem de presant de a fi luat ca exemplu, ar fi profesionalizarea criticii. Cred că E. Lovinescu este primul nostru critic profesionist. Nu ştiu dacă nu ar fi interesant să luăm în seamă cazul nefericit al lui Ilarie Chendi (1873-1913), dar, oricum, la anvergura pe care o are Lovinescu nu are concurenţi în perioada de început a secolului XX, vorbind de la debutul său, 1904-1906, în presă şi în volum, şi până în 1920, când el era deja privit şi respectat ca un critic profesionist. După această dată, în perioada interbelică apar alţi critici profesionişti, dar mă gândesc că E. Lovinescu este primul. Maiorescu nu era un critic profesionist, asta nu-i aduce nici o scădere, în felul în care gândesc această cronologie a profesionalizării criticii româneşti. Prin această profesionalizare a criticii înţeleg datoria imperioasă pe care o avea şi pe care şi-o asuma E. Lovinescu de a da seamă despre întreaga literatură română şi, bineînţeles, cu consecvenţă, în mod special despre literatura română contemporană. A pornit în presă (în "Epoca" în 1904, în "Convorbiri critice" în 1907-1909, în "Convorbiri literare" în 1910, în "Flacăra" în 1912-1916), apoi în volumul Paşi pe nisip (1906, două v