Neîndoios unul dintre intelectualii actuali de seamă, dl Gabriel Liiceanu e îndeobşte socotit drept filosoful nostru en titre, urmaşul în linie dreaptă al lui Noica. Cap de serie, pilduitor profesionist al domeniului, ce se dorlotează în această postură, depăşind-o voluptuos în sensul unor manifestări de autoritate absolută pe tărîmul civic în care vrea să facă ordine. Mai totdeauna interesant, nu o dată sclipitor, ne putem întreba însă în ce măsură d-sa e fidel... filosofiei. E un filosof ca atare, ce-şi respectă statutul ce-i este respectat din afară prin atenţii şi onoruri rareori curmate, ori e mai curînd un eseist cu dificultăţi interioare de adaptare la materia în numele căreia se pare că-i place să oficieze? Renumele d-sale de căpetenie a unei noi generaţii de filosofi indigeni să fie un clişeu fără îndestulătoare acoperire? Surprinzător, în volumul d-sale, Uşa interzisă ("explozia Ťneîncadrabilăť a fiinţei mele pe parcursul unui an", "această explozie mă redă mie însumi întreg"), dl. Liiceanu se străduieşte parcă a confirma o astfel de supoziţie. Filosoful se scutură de conceptul de filosof ca de un maleficiu. Ce ar fi aceste personaje numite filosofi, se interoghează d-sa, decît un soi de piază-rea, bieţi agenţi ai uscăciunii, ai dezumanizării? "Filosofii sînt aducătorii relei-vestiri. Nelăsîndu-ne să ne desprindem de Ťsolul fenomenalť şi de Ťtărîmul experienţeiť, pentru a ne avînta către zeii trimiţători de semne, către farmecul coincidenţelor şi către o eternitate improbabilă, ei seamănă cu guvernantele bătrîne al căror suflet este prea uscat pentru a avea acces la lumea magică a copilului pe care îl ţin de mînă". Autorul socotit şi, după toate semnele, socotindu-se filosof, căci socialmente nu l-am auzit recuzînd calificativul cu care e habitual gratulat, nu pregetă a-şi mărturisi aci despărţirea de filosofie. Cu simţămîntul că n-a pierdut nimic, altminte