Mircea Eliade s-a dovedit de foarte tînăr un publicist prolific, repede acceptat ca lider al generaţiei lui intelectuale, a cărei dată de naştere a fost de altfel legată de 1927, anul apariţiei în Cuvîntul a Itinerariului spiritual. "Pentru cine înţelege, scria Eliade fără a cruţa superlativele, noi sîntem generaţia cea mai binecuvîntată, cea mai făgăduitoare din cîte s-au ridicat pînă acum în ţară". Şi preciza: "în noi izbîndeşte Spiritul". Modelele erau acei cîţiva mari oameni, care, ca Vico, Montesquieu, Gobineau, Marx, Chamberlain sau Spengler, au văzut în spatele realităţilor concepte precum rasă ori clasă. Eliade le admiră patima cu metodă şi devotamentul cu sistemă, altfel spus, "romantismul ştiinţific". O trăsătură a generaţiei, Eliade vede în aceea că-şi asumă viaţa. Cultură înseamnă tocmai această experienţă pe cont propriu iar baza ei este mai curînd religioasă decît etnică. O cultură se defineşte prin empatie, nu prin critică. Eliade consideră că, în cultură, critica înseamnă moarte. Luther a ucis catolicismul romano-apostolic. în plus, dacă religia este un nisus formativus, îi mai trebuie unei culturi şi o dogmă. Cultura română a dus lipsă de ambele sub influenţa franceză, secolul XIX românesc a fost unul laic iar umanismul latinist, în loc să fie o didactică entuziastă, a rămas o filologie torturantă. în fine, misticismul ar fi o componentă esenţială a spiritului noii generaţii. Religiosul nu se rezumă la ortodoxie, în concepţia Itinerariului şi lasă politicul deoparte. Scopul tinerilor este de a deveni ortodocşi, crede totuşi Eliade, dar nu dintr-odată şi mai ales nu fără căutare. Cît priveşte destinul politic, Eliade va susţine totdeauna că generaţia lui n-a avut unul. în bună parte, aceste emfatice şi uneori confuze consideraţii îşi află originea în Papini, căruia Eliade îi scria în acelaşi an cît se poate de măgulitor: "Multe dintre caracteristicile