Parahodul, vasul fluvial, plutea în amonte pe Obi, îndărăt, spre locul de unde porniserăm.
Un chef straşnic se încinsese şi-o sete nebună de împerechere. Eram Le bateau ivre, corabia beată criţă. Dar nu mai era vremea plăcerilor, era vremea meditaţiei. Cu Omicron împreună, ne îndreptarăm spre pupa vasului. Era trei dimineaţa. Noaptea albă ostenise. Părea aşa, pe înserat; dar, se vedea încă bine. Şedeam lungiţi pe puntea lucioasă, straşnic frecată. Miresmele taigalei înnobilau clipa... - Au de toate, am zis, ca un fel de încheiere. Energie, să încălzească secole la rând planeta. Metale preţioase, pietre scumpe, blănuri, să învelească-n ele toate damele prezente şi viitoare ale Europei, dragă Omicron, scuze. Şi nici o speranţă. Şi suferinţă. Multă suferinţă. - Ah -, făcu, grav, Omicron, stând pe o parâmă făcută colac -, ce v-aş mai trimite eu pe voi toţi un sezon la Vorkuta! - Şi, mai era vreo şansă?... - Sigur, răspunse Omicron, fiindcă totul, dar absolut totul în viaţă se răstoarnă. Aici s-ar putea să ia fiinţă, cândva... paradisul, în cunoştinţă totală decauză. E viitorul planetei... Va fi o...
în momentul acela, o umbră se ivi înaintea noastră. Umbra ne salută ceremonios. Era comandantul vasului. Un bărbat falnic, înalt, uscăţiv. Pe Omicron nu avea cum să-l vadă; aşa că mi se adresă doar mie, într-o engleză marinărească: "Singur? Sir, când toată lumea de pe bord petrece?! Atât de singur, Sir? De ce?..." Mă privea lung, intrigat. M-am simţit deodată suspect, şi mă ridicai. Cei mai suspicioşi oameni din lume sunt ruşii, turtiţi sub teascul stalinist, ei peste tot văd, vedeau, numai spioni. La început crezui că era o altă scamatorie a lui Omicron şi că mi-l pusese în faţă pe însuşi Comandorul de piatră, ficţiunea care bântuie cugetele păcătoşilor. Dar nu, era un simplu căpitan de vas. Un şef ursuz, iubind şi el singurătatea; şi care, văzând pasagerul tre
