- Editorial - nr. 67 / 6 Aprilie, 2007 Poate ca unii au uitat cand, cum si, mai ales, de la ce penibile pretexte invocate, mai bine spus fabricate, a pornit NATO, fara mandat, razboiul impotriva fostei si infloritoarei Iugoslavii care a dus, in final, la destramarea ei definitiva. Pretextul l-a constituit provincia Kosovo, cu acel cuib de vipere veninoase de la Pristina si cu ambitia albaneza fara de limite, cu pretentia intretinuta de marile puteri, printre care si SUA, de a rupe acest teritoriu istoric al sarbilor, pentru a fi alipit Albaniei. Atunci, retorica incandescenta a Tiranei si a Belgradului era insotita de o intensificare a conflictului din prejma granitei albaneze. Gherilele albaneze din Kosovo urmau un plan dinainte stabilit, bazandu-se pe traficul intens cu arme aduse din Albania, pe diverse cai, pe pregatirea unor teroristi pentru a fi trimisi in provincia rebela. Duelul diplomatic si politic se amplifica de la o zi la alta. In vreme ce Iugoslaviei i se aplica un nemilos embargou pentru arme, in fata sariturilor peste cal ale Albaniei, marile puteri si comunitatea internationala au inchis ochii prea usor. Atunci, premierul albanez, Fatos Nano, nu se sfia sa arate cu degetul spre sarbi si sa-i ceara NATO sa bombardeze Belgradul. Ceea ce se va si intampla. Inclestarile sangeroase au continuat, prin implicarea presedintelui albanez Meidani, si, mai ales, a fostului lider Sali Berisha, care, avand in spate Kalasnikov-ul, grenadele, explozibilul, folosindu-se, din culise, de Armata de Eliberare din Kosovo (AEK), isi amplificau influenta politica asupra comunitatii internationale. Jakup Krasniqi, fost luptator la Drenica in razboiul din Bosnia-Hertegovina, Ibrahim Rugova, prin marea lui influenta, cei peste 1.000 de mercenari care au incercat sa treaca granita albanezo-sarba, toti cereau independenta totala, nu doar autonomia provinciei. Se dorea o Albanie