Eugenia Tudor Anton, critic, istoric literar şi mai ales prozator apreciat, a avut şansa (şi în anii '50 era o şansă!), ca, după absolvirea facultăţii, să fie repartizată ca redactor la revista "Viaţa Românească", unde a lucrat fără întrerupere din 1953 până în 1985, când a ieşit la pensie, deci mai bine de 30 de ani. De foarte tânără, a trăit în mijlocul vieţii literare, cu ale ei bune şi rele, a cunoscut o seamă de scriitori, unii foarte importanţi, pe care-i portretizează în Jurnalul ei, recent apărut la Editura Phoenix. Prin statutul de redactor, deţinând multă vreme cronica literară, ea s-a afirmat relativ timpuriu, deşi volumele de critică îi apar bine după 1970, când, în linii mari, fusese câştigată lupta împotriva dogmatismului, declanşată cam cu un deceniu în urmă. Dar adevărata ei pasiune şi vocaţie - ne mărturiseşte -, nu era critica, ci literatura propriu-zisă, de care este atrasă încă din adolescenţă, exersându-şi condeiul în compunerea de nuvele, piese de teatru, romane. Aceasta o va şi consacra. Nume din ce în ce mai cunoscut, o întâlnim adesea, deobicei, împreună cu soţul ei, scriitorul Costache Anton, la Casa de creaţie de la Sinaia, la Neptun şi mai ales ca participantă la o serie de călătorii documentare organizate de Uniunea Scriitorilor sau pe cont propriu, în Italia, Ungaria, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, unde străbate spaţii vaste, precum şi ţara, de la Moscova şi Leningrad, până în Georgia şi Armenia, fapt ce mi se pare incontestabil generator de satisfacţii spirituale, artistice. în pofida amânărilor, şicanelor cenzoriale, soţii Anton înregistrează o serie de succese, deloc neglijabile. Romanul Seri albastre (1960) de Costache Anton a primit mai multe premii, s-a reeditat în câteva rânduri, tradus în Cehoslovacia, romanul Caruselul (1974) al diaristei a fost elogiat de către un critic de talia lui Valeriu Cristea, iar Preţul singurătăţii,