La hotarul Ardealului cu Bucovina, oamenii inca n-au coborat din povesti. Crucile cu aripi.

Crucile cu aripi

Bisericuta de lemn este infipta in coama dealului. De jur imprejur cresc arbori mari care sprijina cerul, un cer rotund, pe care alearga nebuni, caii fumegosi ai norilor de primavara.E frig. Urc cele cateva trepte de piatra ale bisericutei si intru in umbra lemnului vechi. In fata mea este profesorul, Stan, "bilboreanul", cum ii spun eu in gand, pentru ca se trage dintr-o familie straveche de-a locului. Deschide un grilaj de fier, apoi usa neguroasa de stejar, si intram. Nu e lumina electrica si de nici un fel, doar primavara alburie patrunde in valuri subtiri prin niste ferestruce. Cand usa se inchide in spatele nostru, frigul incremeneste, apoi ochii incep sa mi se obisnuiasca incet cu adancul. Profesorul nu spune nimic. Asteapta sa vad. Bisericuta arata pe dinauntru ca un cuib, ca un caus de palma. Apoi, din tacere si umbra, incep sa se decupeze in vazduh icoanele stravechi, iar profesorul tot tace. Orice cuvant ar fi, intr-adevar, de prisos. Icoane pe lemn, stravechi, portocalii si albastre, chipuri de sfinti cu priviri hipnotice, pictati cu o naivitate dezarmanta, desprinsi parca din visele unui copil. Icoane vechi, icoane vii. In dreapta sunt altarul si catapeteasma, iar acolo alte icoane care trebuie sa fie vechi cat biserica. "1795", sopteste in sfarsit profesorul, in timp ce eu privesc uluit aceste ferestre palide din care privesc sfintii singuratici ai acestui loc din inima muntilor. Prin ochiul de geam se vad norii alergatori de pe cer. Si atunci bag de seama, mai intai, ramele icoanelor de pe catapeteasma, rauri de inflorituri rudimentare din lemn, pictate in nuante stinse, de paduri in toamna si de apusuri de dincolo de munti. Apoi, un candelabru bizar atarnat in fata usilor imparatesti cu o funie, pictat si sculptat in acel