Decizia Curtii Constitutionale, adoptata cu majoritate de voturi, definitiva si general obligatorie, prin care se resping ca neconstitutionale modificarile la Legea referendumului adoptate de Camera Deputatilor este o proba irefutabila, de maxima gravitate a dimensiunii crizei politice in care a intrat Romania, imediat dupa 1 ianuarie 2007.
Ea ne permite insa si o identificare cat se poate de limpede a fortelor si a intereselor care au declansat o confruntare fara precedent, in saisprezece ani de zile, pe scena politica romaneasca.
La inceput, totul parea sa fie o reeditare a (deja) obisnuitei si inevitabilei stari de tensiune intre Palatul Victoria si Palatul Cotroceni. Cu exceptia dlor. Vacaroiu si Isarescu, toti ceilalti prim-ministri si presedintii sub care au guvernat au platit tributul inevitabil unei Constitutii croite prost si nascatoare de grave confuzii.
Sigur, in cazul tandemului Basescu-Tariceanu disputele au fost la inceput percepute prin excelenta prin prisma refuzului celui din urma de a demisiona si de a sustine in felul acesta declansarea alegerilor anticipate, reclamate de presedinte.
Cunoscand reactiile temperamentale ale presedintelui-jucator nu a fost greu de indus ideea ca suntem martorii unei polite ce se vrea cu orice pret achitata, ipoteza ce a fost imediat cuplata cu un ocult program de demolare a PNL.
S-a trecut, in schimb, cu o nefireasca usurinta peste demersurile firesti de a intelege motivele reale care au impus, intr-un interval doar de cateva ore, o schimbare de pozitie la 180 de grade a optiunilor primului-ministru.
Invocarea unei sume dintre tarele comportamentale ale acestuia si o duzina de etichete aplicate cu spontaneitate: ”Moliceanu”, ”Razgandiceanu”, ”Slabiceanu”, etc., etc.
au parut a fi suficiente ca sa se treaca cu neproductiva usurinta peste
