Niciodată, parcă, alegătorul român nu a avut parte de o asemenea revărsare de demagogie şi de cabotinism politic ca în această „săptămână a patimilor” care a adus un nou guvern şi raporturi antagoniste la vârf între un preşedinte constrâns să-şi limiteze atribuţiile neconstituţionale şi un premier emancipat de sub tutela unei personalităţi abuzive. Niciodată gesturi, acţiuni sau declaraţii motivate pragmatic n-au fost înveşmântate în principii mai înalte şi niciodată argumentele n-au sunat mai fals şi mai sforăitor.

Avem, pe de o parte, un premier sătul de fiţele prezidenţiale şi care a înţeles că se poate debarasa, legal, de presiunea acestuia, aruncându-i peste bord partizanii şi apelând la sprijinul opoziţiei pentru a rămâne la putere. Avem, pe de cealaltă, un preşedinte turbulent, mare iubitor de crize, pe care nu ezită să le provoace ori de câte ori are prilejul, angrenat într-o luptă de promovare a propriului partid în defavoarea aliatului electoral şi în susţinerea propriilor cercuri de interese, mai „legitime” decât cele ale părţii adverse. Între cei doi războiul este acum pe faţă: el nu se mai limitează la aluzii sau la simple critici: în spatele vorbelor se simte odoarea Parchetului şi a DNA-ului, a CNSAS-ului şi a Curţii Constituţionale. Gestul declarării decesului Alianţei a sunat ca o declaraţie de război. Eliminarea democraţilor din guvern a declanşat războiul însuşi. Premierul a clamat necesitatea continuării reformelor şi a îndeplinirii obiectivelor europene, care nu se mai puteau realiza în condiţiile opoziţiei constante a miniştrilor democraţi. Aceştia au strigat ca din gură de şarpe că au fost maziliţi doar pentru că erau performanţi şi erau singurii care făceau cu adevărat reformă. Cât timp deasupra peisajului a plutit ceaţa indeciziei, liderii democraţi şi-au scos cu grijă vorbele din gură, menajându-l pe premier în speranţa unei împăcări ş