Arogantă, gălăgioasă, unghii pe tablă.
Aşa îmi suna mie femeia care stătea în spatele meu în avion. Nervii mei erau oarecum zdruncinaţi de cele două zile petrecute la Detroit, admirînd ruinele urbane.
- Vrei cu salată de ton? - scîrţîi ea către femeia de alături. Apoi, cu o amplificare de zece ori mai mare, către bărbatul de la fereastră: Struguri. Vrei struguri?
- Eu aş vrea sandwich-uri cu salată şi şuncă, mormăi bătrînica din dreapta ei.
- Eu aş vrea cu salată şi pui, scîrţîi vocea, dar acum nu avem decît cu ton. Şi struguri pentru tata.
Nu m-am întors să privesc peste umăr, aşa că habar nu aveam cum arată furnizoarea de sandwich-uri cu ton şi struguri, dar mi-o imaginam cam la vreo 40 de ani, extrem de agitată, mînată de nevoia de a vorbi fără oprire şi temîndu-se că dacă va înceta, fie şi pentru o clipită, să facă diverse chestii pentru ceilalţi, aceştia îi vor scăpa de sub control şi-şi vor lua lumea în cap. Am început să socotesc ce fel de medicaţie i-aş prescrie, iar ea trecu de la mîncare la subiectul somnului şi cum credea ea că cei care-i stăteau alături nu dormiseră destul cu o seară înainte şi cum o să trebuiască ei să ia, la hotel, cîte o pastilă de-a ei. I-am prescris cîte 500 mg de Prozac, timp de un an şi 5 mg de Dexedrine pentru ADD. Apoi am aflat că un somn de noapte bun este esenţial pentru sănătate şi că de cum vor ajunge pe mare vor trebui să fie atenţi la răul de mare şi să combată greaţa cu niscai leacuri din ierburi. După care a revenit la salata cu ton, pe care nici unul din bătrîni nu o voia. Au refuzat cu străşnicie şi strugurii. Am cugetat o vreme la gama vastă de bunătăţuri culinare făcute în casă în Midwest, o bucătărie bazată ferm pe cărnuri amestecate cu ţelină mărunţită şi maioneză. De la această temelie solidă te poţi muta la delicatesuri precum ananasul şi brînza de vaci. O cămară din Midwest care
