Der Standard a publicat un articol despre România şi Bulgaria în care observă că guvernele celor două ţări au scăpat de frica Europei. Dacă, pînă la 1 ianuarie 2007, Bucureştiul şi Sofia erau elevii cuminţi care iau notiţe, acum încep să ignore profesorul. Cotidianul austriac dă exemplu chiar ultima tresărire de orgoliu naţional petrecută la Bucureşti: Călin Popescu Tăriceanu a declarat că nu va renunţa în ruptul capului la taxa de primă înmatriculare şi că "ar trebui să avem curajul de a ne împotrivi UE, cînd ne cere ceva ce e împotriva intereselor ţării".

Era oricum clar că ceva urma să se schimbe în raportarea la UE. Cîtă vreme a fost un stat candidat, România depindea de Comisie în scopul său de a se alătura clubului olimpicilor europeni. Comisia scria reţetele şi era însărcinată să ne supravegheze dacă ne luăm pastilele la timp. Acum, puterea de presiune a Comisiei asupra guvernului de la Bucureşti a scăzut dramatic. Relaţia dintre UE şi România s-a mutat spre Consiliu şi spre Parlament. Este relaţia normală dintre un stat membru şi executivul Uniunii.

Tăriceanu are dreptate în principiu: România trebuie să-şi gestioneze cu maturitate statutul de membru. Avem nevoie să participăm la crearea politicilor europene, nu doar să fim subiecţi pasivi ai deciziilor de la Bruxelles. Trebuie să ştim să facem alianţe şi să ne promovăm interesele. Va trebui să ne decidem dacă vrem să jucăm cartea poloneză (sabotăm deschis şi gălăgios proiectele Uniunii, dacă acestea ne enervează), cartea ungară (luăm bani de la UE, dar dezertăm la prima afacere avantajoasă pentru noi) sau cartea balticilor (trecem mai degrabă neobservaţi la nivel continental, ne ţinem problemele cu Rusia în plan secund şi, în acest timp, ne dezvoltăm inteligent). Primul guvern Tăriceanu nu a mai apucat să finalizeze strategia de post-aderare de care s-a făcut mare caz la începutul anului. Al