Deunăzi am fost la ţară, să văd cum îşi trăieşte olteanul de la sat începutul Săptămânii Luminate. Am părăsit poieniţele înţesate de orăşeni făcători de pase magice pe deasupra grătarelor şi am luat calea unui sat gorjean. Drum de patimă, gropile din asfalt muşcând gros din sănătatea maşinii. La porţi, cuconetul strâns la vorbă, prin praful drumului - domnişorici îndreptându-se către discotecile tradiţionale. Folclorul trăieşte aici doar pe ecranul televizorului sau în unghere răcoroase de muzeu.
Ajung în dreptul unui părculeţ strâmb, semănat în jurul unei statui. Este, probabil, un fiu fruntaş al satului, dar chipul de piatră nu-mi aduce aminte de nimic. Mă odihnesc pe două lemne putrezite încrucişate în chip de bancă între doi cilindri văruiţi. E linişte ritmic brăzdată de pocnetul seminţelor scuipate printre dinţi. Alături, doi adolescenţi se sprijină tăcuţi pe biciclete, având privirea ciobănaşului lui Grigorescu.
Casa de după colţ îmi trezeşte interesul. E foarte veche, din lemn înnegrit de timp şi neatins de var sau de vopsea. Deşi ograda e atipic acoperită cu iarbă proaspătă şi mărginită de câteva mari bucăţoaie de lemn şlefuit, priveliştea de peste drum a unui gard ruginit din sârmă şi a unei mirişti buruienite taie impresia de prospeţime. În depărtare se văd crucile albe ale unui cimitir, asortate cu orizontul sidefiu prăfos de câmpie. Vecinii din stânga bat covoarele în zi de sărbătoare. Un scrânciob atârnă nemişcat între copaci. Linişte. Simt că am nimerit în universul unei compuneri şcolare: „Satul meu“ de Costache B., clasa a II-a A.
În faţa casei înnegrite de timp stă scris pe o tablă cu litere bisericeşti: „Casa Memorială Constantin Brâncuşi“. Numele satului gorjean e Hobiţa. Numele complet al autorului posibilei compuneri este Costache Brâncuşi, cel mai vestit sculptor al secolului 20.
Hobiţa arată ca orice sat din sud: foarte tris
