Aceasta este cea de-a 444-a poveste ce apare în cele două Dileme (una clasică, alta veche) şi aş minţi dacă v-aş spune că e una uşor de scris. Azi, povestitorul urmează să spună la revedere dilematicilor - cititori şi colegi de redacţie deopotrivă -, ceea ce în sine nu-i o dramă; o semi-dramă e doar faptul că, deşi ajuns ministru, povestitorul rămîne cu impresia (ca orice creator) că, după 443 de încercări - plus aceasta -, cea mai bună încă ar fi urmat să vină. Aceste 444 de poveşti care au fost pînă acum au ceva în comun. Vreme de aproape nouă ani (din iunie 1998 şi pînă azi), cu excepţia sărbătorilor legale în care revista care le îngăduie nu a apărut, am scris, fără nici o pauză, una pe săptămînă. Unele ieşeau mai bine, altele mai modest. Unele au fost scrise la birou, altele în pat, vreo cîteva le-am terminat în redacţie, unele în tren şi chiar am cîteva finisate în curse matinale de avion. Există şi oraşe care au priit poveştilor: Bucureşti, Paris, Québec, Timişoara, Iaşi, Cluj, Bruxelles, Montréal, Strasbourg, Kehl (Germania), Starkville (Mississippi, SUA), Craiova (sud-vestul României, pentru microbiştii mai tineri) - în toate aceste oraşe s-a întîmplat să mă prindă cîte o seară de luni, seară care, de ani de zile, trebuie să se lase cu o poveste. Fac acest pomelnic urbanistic nu pentru a arăta ce umblat sînt, ci pentru a explica (empiric, desigur) de ce sînt atît de umblat: înainte de a mă naşte, părinţii mei (din superstiţie? ferice de cei ce-şi pot reaminti superstiţiile din comunism) nu au considerat necesar să cumpere un pătuţ de copil. Şi aşa se face că, odată născut, am dormit trei nopţi, cu scutece cu tot, într-un geamantan. Maică-mea tot continuă să-mi spună că asta explică tot.
Explicaţia pentru pauza Poveştilor e alta - şi ceva mai ramificată. Unu: am onoarea de a fi al doilea ministru de Externe furnizat de Dilema; de vreme ce primul a
